În Marea Britanie (https://www.allaboutlaw.co.uk/school-leaver-law-careers/becoming-a-lawyer/can-a-non-lawyer-own-a-law-firm-in-the-uk#section-1) și Olanda legea permite de ceva timp să existe un asociat sau un manager fără pregătire juridică, dar care să poată presta servicii de consultanță financiară, investițională ș.a. Acest lucru se poate concretiza în ceea ce Legal Service Act 2007 numește în UK „Alternative Business Structure”, societăți în care avocații se pot asocia cu alți profesioniști sau în care aceștia din urma pot ocupa diverse poziții manageriale.
În restul continentului însă, guvernat de tradiția culturală franco-germană (continentală), de regulă legea cere ca într-o firmă de avocatură să fie doar avocați și ei să nu se poată asocia cu persoane care au alte profesii. Cel mult a devenit acceptabilă legal și moral angajarea unor persoane în funcții de conducere în domeniul resurselor umane și financiar-contabil – „non-core business”.
Iar acest lucru, sunt de părere interlocutorii noștri, nu se va schimba niciodată, deși ar aduce beneficii, printre care inclusiv posibilitatea de a transmite o firmă sau controlul acesteia unei persoane care nu are pregătire juridică, prin moștenire sau vânzare.
O astfel de asociere este necesară, de exemplu, în cazurile în care o firmă de avocatură dorește să angajeze un partener care nu este avocat sau să devină coproprietar un manager care nu este avocat, în care un avocat dorește să înființeze o firmă de avocatură cu o persoană care nu este avocat sau în care o companie care nu are domeniul juridic dorește să integreze servicii juridice în afacerea sa.
Motivele sunt variate, de la cunoștințe multidisciplinare la înțelegerea unor industrii în care cunoștințele de natură extra-juridică sunt esențiale: cunoștințele medicale în cazurile de malpraxis medical, cunoștințele de navigație în dreptul maritim sau cunoștințele de expertiză financiar-fiscală despre care nu mai este necesar să menționăm de ce sunt esențiale.
Care este, în opinia dumneavoastră, principalul motiv pentru care este viabil – așa cum se vede deja în unele țări – ca o firmă de avocatură să fie condusă de manageri fără pregătire juridică?
În România activitatea avocatului a început în sensul modern al cuvântului în 1995, când a apărut Legea nr. 51 pentru organizarea și exercitarea acestei profesii. Legea anterioară de organizare avea un caracter eminamente etatist, politizat extrem sub fostul regim și care amputa serios independența profesională. În concluzie, nu avem firme mai vechi de 30 de ani (înființate conform legii 51/1995), ceea ce nu înseamnă foarte mult în economia europeană, unde există firme de avocatură britanice, franceze ș.a. care au vechime de peste 100 de ani.
Tot timpul ne-am întrebat cum funcționează o casă de avocatură cu vechime mare, având în vedere faptul că este foarte puțin probabil să mai trăiască avocații sau chiar moștenitorii celor care au înființat-o și ale căror nume se regăsesc în denumirea ei.
Aceasta este una dintre explicațiile în legătură cu managerii fără pregătire juridică dintr-o casă de avocatură. Dacă treci peste viziunea continentală, franceză, înțelegi că o casă de avocatură poate fi sau deveni o corporație, la fel ca oricare alta, al cărei scop este prestarea de servicii de consultanță pentru a obține profit, și care poate fi transmisă prin moștenire, vânzare ș.a. chiar și către o persoană care nu are pregătire juridică, cu caracter investițional sau de rudenie.
Acest lucru face necesar să existe deci un consiliu de administrație, format din avocați și/sau nu neapărat doar avocați, care tratează activitățile de consultanță juridică la fel ca pe orice altă activitate de prestări servicii sau consultanță, evaluează angajații și își propune obținerea și creșterea de profit, în sensul recompensării asociaților (partenerilor fondatori sau urmașilor lor).
Aceasta este o viziune aproape exclusiv americană sau britanică pe care în prezent nu o împărtășește aproape niciuna dintre țările de drept continental din Europa (francez, român, german, italian ș.a.), dar pe care noi personal o considerăm corectă, deoarece oferă posibilitatea de dezvoltare și de creștere a firmelor de avocatură. Mai mult, să nu uităm că societățile de avocatură concurează din anumite puncte de vedere cu oricare alte companii având alte obiecte de activitate în ceea ce privește forța de muncă, drepturile lor fiscale de contribuabili sau puterea de negociere cu diverși furnizori în vederea obținerii unor condiții mai avantajoase.
Cum are loc totuși în România transferul unei firme de avocatură către alte persoane în absența unei viziuni similare celei americane sau engleze?
În momentul de față mulți dintre avocații români care dețin firme mari se întreabă într-adevăr ce se va întâmpla peste un timp, având în vedere faptul că unii dintre fondatori avansează în vârstă. Și întrebarea este validă, pentru că legea din România nu oferă prea multe opțiuni. Practic, singura soluție pare să îți convingi copilul să devină avocat, să îl faci asociat în firma pe care ai dezvoltat-o zeci de ani și să îți moștenească poziția. Dar dacă vrei să vinzi participațiile sau firma integral?
Noi am fost foarte uimiți să vedem în presa – de regulă – britanică anunțuri de vânzare de firme de avocatură, în care se precizau detalii privind cifra lor de afaceri, clientela și numărul de angajați. Acest lucru în România este imposibil: nu se pot vinde firme de avocatură decât către alți avocați, și în fapt nu se pot vinde deloc, având în vedere natura intuitu persoane a activității profesionale.
Cu alte cuvinte, credem că multe dintre statele europene au o viziune eronată despre firmele de avocatură, nu le tratează ca pe niște adevărate companii aducătoare de beneficii, ca pe niște piloni importanți ai pieței de capital, ci ca pe vehicule vocaționale al căror scop nu ar fi obținerea de profit, printre altele, ci prestarea unui serviciu public. Este revigorant și relaxant că autoritățile fiscale, atât române, cât și străine, nu fac o diferență sensibilă în ceea ce privește impozitarea, plata taxelor și impozitelor.
Noi susținem că ar fi soluție extraordinar de utilă ca firmele de avocatură să poată fi conduse și de persoane care nu au pregătire juridică, dar au pregătire esențială în industria clientelei în care acestea activează. Atenție, nu vorbim despre un management exclusiv non juridic, ci de o întrepătrundere a unor cunoștințe care pot genera un plus de valoare peste medie în această asociere.
Credeți că se va întâmpla vreodată acest lucru și în restul Europei?
Nu. Din punct de vedere cultural, România și celelalte țări europene în afară de Marea Britanie și Olanda nu sunt pregătite pentru asta și nici nu-și doresc.
Pe de altă parte, cei care vor asocieri între avocați și non-avocați reușesc să le facă în alte moduri: de exemplu, prin angajări de avocați de către SRL-uri, alte entități și alte forme de asociere. Însă este doar o soluție de compromis și nu poate compensa ceea ce menționam mai sus.
Firmele de avocatură din partea continentală a Europei, inclusiv România, nu pot fi organizate decât sub formă de Limited Liability Partnership (LLP sau în România „societate civilă de avocați” SCA), care obligatoriu trebuie numite după numele tuturor avocaților parteneri. În Marea Britanie și cred că în alte câteva state societățile de avocatură pot să fie organizate inclusiv sub formă de Ltd./SRL, care poate avea orice denumire.
Un alt lucru pe care legea din România nu-l permite, ba chiar statutele unor profesii îl interzic expres, este ca firmele de avocatură să se asocieze cu contabili, auditori sau cu alte categorii profesionale, ceea ce este permis în anumite țări. Iar dezvoltarea unei societăți de avocatură tocmai în acest lucru constă, ca o firmă să poată oferi mai multe tipuri de servicii în favoarea clienților săi, deci serviciile juridice, fiscale și financiar-contabile să fie furnizate integrat, asumat și fără disclaimere între semnatarii opiniilor aparținând aceleiași entități.
Concluzia noastră este că ar fi ideal ca în managementul firmelor de avocatură să existe persoane fără pregătire juridică, dar nu cred că se va ajunge vreodată aici inclusiv din motive de orgolii inter profesionale.
De altfel, mai sunt și alte profesii considerate de elită – medic, farmacist etc. – în care există, la fel, tema dacă este bine sau nu ca managerul să aibă altă specializare (adică să nu fie medic sau farmacist). În unitățile spitalicești și în domeniul Pharma acest lucru este posibil deja de foarte mult timp, recunoscându-se importanța specializării non-core business și, nu în ultimul rând, interesul entităților care prestează respectivele servicii.
Dificultatea numirii unor manageri aparținând altor profesii este justificată deoarece profesioniștii din astfel de domenii accepta autoritatea și vor dori să fie conduși doar de cineva din domeniul lor, ale cărui cunoștințe profesionale le respectă, le înțeleg și, de ce nu, le admiră.
Este o problemă atât de orgoliu profesional, de înțeles cumva, cât și de sănătate a valorilor profesionale sau de funcționare instituțională a unei ierarhii, pe care asociații firmei respective vor trebui să o respecte.
Dincolo de acest punct de vedere care ține cont de specificul culturii juridice dintr-o anumită zonă a lumii, cum vedeți ca partener în cadrul unei case de avocatură posibilitatea ca un manager care nu are pregătire juridică să conducă o astfel de firmă?
Deși ar fi ideal ca o casă de avocatură să poată fi tratată integral ca o corporație, există și limitări.
Spre deosebire de o firmă având ca obiecte de activitate producția sau comerțul, care trebuie să găsească mereu piața unde să își vândă produsele și care pot chiar să influențeze și să creeze cererea de produse sau servicii, prin organizarea unor evenimente, prin marketing, publicitate, inovație și lansări de produse, servicii sau tehnologii noi, avocații nu pot crea cerere și nu pot influența solicitarea pentru serviciile lor în lipsa factorilor care creează efective cererea. Nu pot face ceva de natură să atragă solicitări de consultanță juridică.
