INTERVIU România nu duce lipsă de antreprenori. Duce lipsă de timp

Alexei Budișteanu, Managing Partner al Budișteanu & Asociații, privește mediul de afaceri din perspectiva avocatului care a înțeles că o bună parte dintre cele mai importante victorii profesionale sunt cele care nu ajung niciodată în sala de judecată. În acest interviu, vorbește despre maturizarea antreprenoriatului românesc, disciplina contractuală, responsabilitatea oamenilor de afaceri și rolul avocatului într-o economie care vrea rezultate tot mai rapide. Iar una dintre concluziile sale merită reținută: România nu mai are neapărat o problemă de acces la antreprenoriat, ci una de cost al timpului.

„Am încredere în oameni, dar nu în memoria lor.”

Alexei Budișteanu

După atâția ani de avocatură, România de astăzi vi se pare o țară în care este mai ușor sau mai greu să construiești o afacere? Ați văzut mediul de business evoluând, companii crescând, dar și antreprenori confruntându-se cu incertitudini și blocaje. Ce s-a schimbat cu adevărat în bine și ce continuă să frâneze dezvoltarea?

Mai ușor de început, dar mai greu de dus mai departe. Aceasta este, pe scurt, părerea mea. Ce s-a schimbat în bine se vede imediat. O societate se poate înființa astăzi fără drumuri la ghișeu, relația cu ANAF trece prin Spațiul Privat Virtual, iar un dosar din instanță poate fi urmărit de oriunde. Nu cu mult timp în urmă, toate acestea însemnau cozi, ștampile și săptămâni pierdute. Dar cel mai important progres nu ține de tehnologie, ci de oameni. Avem astăzi o generație de antreprenori care au lucrat în companii mari, au studiat în străinătate sau au venit din alte țări să construiască aici. Vin cu standarde, cu disciplină și, mai ales, cu dorința de a construi ceva care să dureze.

Greutățile apar după aceea, când afacerea trebuie să crească. După cum știți, regulile fiscale s-au schimbat de mai multe ori în ultimii ani, uneori de la o lună la alta, iar un plan de afaceri făcut în ianuarie poate să nu mai fie valabil în iulie. La asta se adaugă fragmentarea administrativă, care se simte în aproape orice domeniu. În construcții, drumul de la certificatul de urbanism la autorizația de construire trece printr-un șir lung de avize – rețele, mediu, pompieri, sănătate publică, uneori cultură sau circulație –, fiecare cu propriul calendar, iar o documentație de urbanism poate fi contestată sau suspendată după ce investiția a pornit deja. Un producător poate aștepta luni de zile o autorizație de mediu sau racordarea la rețeaua electrică. Chiar și cine deschide un simplu restaurant trece prin patru-cinci instituții. Același document acceptat la un ghișeu poate fi respins la altul, iar aceeași normă este interpretată diferit de la un județ la altul.

Și, tot mai des, lipsa de oameni. În construcții, în industrie, în logistică sau în servicii, mulți dintre clienții noștri ajung să recruteze personal din afara Uniunii Europene, cu tot efortul administrativ pe care îl presupune acest lucru. Între timp, costurile curg din prima zi: chirii, salarii, credite și, în construcții, penalități de întârziere față de beneficiar.

De aceea aș spune că România nu mai are o problemă de acces la antreprenoriat, ci una de cost al timpului. Timpul pierdut nu apare în nicio statistică, dar se vede foarte bine în bilanț. Iar antreprenorii nu cer favoruri. Cer reguli stabile și răspunsuri date la timp.

Dincolo de dosare, rezultate și relația cu clienții, avocatura presupune și compromisuri, presiune și confruntarea cu limitele sistemului. Există ceva ce ați înțeles despre profesie în timp, dar pe care nu l-ați fi crezut la începutul carierei?

La început credeam că avocatura se câștigă în sala de judecată. Acum știu că, cel mai adesea, se câștigă înainte: în contractul bine scris, în întrebarea pusă la timp, în procesul pe care l-ai evitat. Unele dintre cele mai bune rezultate pe care le-am obținut pentru clienți sunt dosarele pentru care nu am ajuns in instanta. Nimeni nu îți dă un premiu pentru asta, dar clientul doarme liniștit.

Al doilea lucru pe care nu l-aș fi crezut: că timpul face parte din dreptate. Poți avea dreptate pe fond și totuși să pierzi, pentru că o hotărâre care vine după câțiva ani nu mai repară ce trebuia reparat. O firmă care își recuperează creanța abia după ce a intrat în dificultate nu a fost cu adevărat apărată, sau o obtii un titul executoriu iar debitorul intra in faliment. De aceea, astăzi, prima întrebare pe care mi-o pun nu este doar „avem dreptate?”, ci și „cât îl costă pe client să aibă dreptate și cât îi ia?”.

Și poate cel mai greu de acceptat: că o parte importantă din profesie înseamnă să spui „nu”. Nu clientului ca om, ci așteptării lui. Să îi explici că un proces nu este o răzbunare, că o strategie agresivă poate fi spectaculoasă și totodată ineficientă, că uneori un compromis bine negociat valorează mai mult decât o victorie pe hârtie. La începutul carierei vezi compromisul ca pe o înfrângere. Cu timpul înțelegi că, de multe ori, este forma matură a câștigului. Limitele sistemului – termenele lungi, practica neunitară, birocrația – nu dispar. Înveți doar să le pui în calcul de la început și să i le spui cinstit clientului.

Simțiți că mediul de afaceri din România a devenit mai matur sau doar mai prudent? Antreprenorii au astăzi acces la mai multă informație și la instrumente mai sofisticate, dar se confruntă și cu incertitudine economică și presiuni asupra costurilor. S-au schimbat felul în care iau decizii, relația cu riscul și disponibilitatea de a-și asuma responsabilitatea?

Maturitatea o văd la antreprenorii care vin la avocat înainte să semneze, nu după ce a izbucnit conflictul. Care întreabă ce se întâmplă dacă asociatul vrea să iasă, dacă furnizorul nu livrează, dacă proprietarul vinde clădirea. Care înțeleg că riscul nu se evită, ci se evaluează, se împarte și se pune pe hârtie. Numărul lor a crescut vizibil.

Prudența, în schimb, este de multe ori doar amânare. Incertitudinea fiscală și presiunea pe costuri i-au făcut pe mulți să aștepte: să nu investească, să nu angajeze, să nu semneze. Asta nu este analiză de risc, este paralizie cu aparență de înțelepciune.

Accesul la informație a schimbat și el ceva important. Clientul vine astăzi la prima întâlnire cu un răspuns deja găsit online, uneori generat de un instrument de inteligență artificială (Claude, ChatGPT), și ne cere să i-l confirmăm. Informația este mai multă, discernământul nu neapărat. Diferența dintre a cunoaște o regulă și a ști cum se aplică ea în cazul tău concret rămâne exact spațiul în care consilierea are sens.

Cât despre responsabilitate, aici mi-aș dori un progres mai mare. Există încă reflexul de a muta vina: pe stat, pe contabil, pe partener, pe avocat. Antreprenorul matur este cel care spune „am semnat, îmi asum” și apoi caută soluția. Cei care gândesc așa construiesc companii care rezistă. Ceilalți construiesc, de cele mai multe ori, dosare, si stiti foarte bine ca instantele din Romania sunt sufocate de procese.

Ce vă spune despre o societate felul în care își tratează contractele, promisiunile și obligațiile comerciale?

Îi spune aproape totul despre nivelul de încredere. Iar încrederea, în economie, are un preț foarte concret. Codul civil spune că un contract valabil încheiat are putere de lege între părți. Este una dintre cele mai vechi și mai simple reguli ale dreptului, iar felul în care o societate o respectă în practică arată dacă încrederea este regula sau excepția.

La noi, contractul este încă tratat de multe ori ca o formalitate: se descarcă un model, se semnează repede, nu se citește. Adevărata înțelegere rămâne cea verbală – „lasă, că ne înțelegem”. Problema apare când oamenii nu se mai înțeleg, iar atunci singurul lucru care contează este exact hârtia pe care n-a citit-o nimeni.

Apoi este disciplina plății. Întârzierea la plată a devenit, pentru unii, o formă de finanțare: un credit fără dobândă luat de la furnizor, fără ca acesta să fi fost întrebat. Garanția de închiriere care nu se mai restituie, factura care „se rezolvă luna viitoare”, avansul încasat pentru o lucrare care nu mai vine par mărunte, dar sunt simptome.

Costul lor îl plătesc cei corecți. Când nu poți conta pe cuvântul celuilalt, ceri garanții, avansuri, penalități, clauze peste clauze. Totul devine mai lent și mai scump pentru toată lumea. O societate care își respectă contractele este o societate în care afacerile se fac mai repede, pentru că nu trebuie să te aperi de fiecare dată de propriul partener. Vestea bună este că asta se poate învăța. Și cred că, încet, se învață.

Mai poate avocatul să fie un reper de echilibru într-o societate în care toată lumea vrea rezultate rapide?

Cred că poate și, mai mult, că tocmai de aceea este nevoie de el. Viteza nu este o problemă în sine. Clientul are dreptate să vrea rezultate repede: o zi pierdută pentru o firmă înseamnă bani, oameni care așteaptă, oportunități care trec. Avocatul care tratează urgența clientului ca pe un capriciu nu își face treaba.

Dar rolul nostru este să îi arătăm clientului și ce se întâmplă peste doi ani, nu doar peste două zile. Cea mai rapidă soluție nu este întotdeauna cea care rezistă. O notificare trimisă la nervi poate închide o negociere care ar fi rezolvat totul. Un proces pornit din orgoliu poate costa mai mult decât valoarea lui. Echilibrul înseamnă, uneori, să fii singurul om din cameră care nu este furios.

Asta nu înseamnă lentoare. În firma noastră am ales să automatizăm tot ce se poate automatiza – urmărirea termenelor, a stadiului dosarelor, a sarcinilor din echipă (am creat chiar o aplicatie Task manager)– tocmai ca să rămână timp pentru partea care nu se poate automatiza: judecata, conversația cu clientul, decizia. Tehnologia ne face mai rapizi; nu ne face mai înțelepți. Partea aceea rămâne treaba noastră.

Cred că o firmă de dimensiunea noastră are aici un avantaj real: clientul vorbește direct cu omul care îi lucrează dosarul. Nu există filtre între problemă și cel care o rezolvă. Iar asta nu se poate grăbi și nici nu trebuie.

Dacă ați putea schimba un singur lucru în felul în care funcționează mediul de afaceri din România, ce ați schimba? Nu mă refer neapărat la o lege, ci la o mentalitate, o practică sau un comportament care consumă timp, bani și energie și împiedică dezvoltarea companiilor. De ce tocmai acel lucru și ce s-ar schimba dacă l-am corecta?

Aș schimba relația noastră cu termenul.

În România, termenul este adesea tratat ca o sugestie. Factura scadentă în 30 de zile se plătește în 90. Avizul care ar trebui emis într-o lună vine în trei. Cererea pe care administrația trebuie să o soluționeze într-un termen prevăzut de lege rămâne nesoluționată și după ce acel termen a expirat. Lucrarea promisă „până vineri” ajunge „săptămâna viitoare”. Fiecare întârziere, luată separat, pare minoră. Puse una lângă alta, devin o taxă invizibilă pe care o plătește întreaga economie.

De ce tocmai asta? Pentru că termenul este punctul în care o promisiune devine măsurabilă. Tot restul – contractul, planul de afaceri, bugetul, angajările – se sprijină pe ideea că ce s-a stabilit se va întâmpla la momentul stabilit. Când această premisă cade, fiecare începe să se apere: păstrează rezerve mai mari, cere avansuri, amână investiții, își asumă mai puțin. Firmele mici sunt cele mai expuse, pentru că nu au rezervele necesare ca să supraviețuiască lanțului de întârzieri ale altora.

Dacă am corecta asta, efectele ar fi imediate și foarte concrete: fluxuri de numerar previzibile, mai puține credite contractate doar pentru a acoperi golurile lăsate de alții, mai puține procese pentru sume care ar fi trebuit pur și simplu plătite. Și, poate cel mai important, mai multă încredere între parteneri și între antreprenor și stat.

Nu este nevoie de o lege nouă pentru asta. Legile există. Este nevoie ca respectarea termenului să devină o chestiune de reputație, astfel încât cel care nu își ține cuvântul să piardă ceva, nu doar cel care l-a crezut.

Ce a schimbat avocatura în felul în care priviți oamenii? După ani în care ați văzut negocieri, conflicte, parteneriate și interese divergente, ați devenit mai încrezător în oameni sau mai atent la ceea ce nu spun? Și cât din această experiență vă influențează astăzi deciziile, inclusiv în afara profesiei?

M-a făcut mai atent la ceea ce oamenii nu spun, dar nu mai neîncrezător în ei. Cred că e o diferență importantă. Am învățat că oamenii rareori mint de-a dreptul. De cele mai multe ori spun o versiune a adevărului, cea în care rolul lor arată cel mai bine. Doi asociați care ajung în instanță au, fiecare, o poveste coerentă și sinceră. Conflictul se naște rar din rea-credință pură; se naște din așteptări pe care nimeni nu le-a spus cu voce tare, din „credeam că e de la sine înțeles”. De aceea, într-o negociere, ascult cu aceeași atenție și ce se spune, și ce se ocolește. Tăcerile sunt adesea mai grăitoare decât argumentele.

Lucrez mult și cu oameni care și-au mutat viața în România din alte țări, unii în condiții foarte grele. Asta m-a învățat ceva despre răbdare și despre cât de puțin știm despre ei.

Dacă ar trebui să rezum: am încredere în oameni, dar nu în memoria lor. Nici în a mea, mai ales dupa 40 de ani. De aici vine și obiceiul, pe care l-am dus și în afara profesiei, de a pune lucrurile în scris, de a clarifica de la început ce așteaptă fiecare și de a nu lua o decizie importantă la cald. Și încă ceva: profesia m-a făcut mai lent în a judeca oamenii. Când ai văzut de atâtea ori cum aceeași situație arată complet diferit de la cele două capete ale mesei, înveți să nu tragi concluzii după prima versiune. Este, probabil, cel mai util lucru pe care avocatura mi l-a dat ca om.

Un material Legal Marketing