Autori: Cristina Popescu (Partner), Carmen Turcu (Associate), Irina Simion (Avocat Stagiar) CMS Romania
I. Cadrul legislativ actual cu privire la telemedicină
Telemedicina este reglementată prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (“Legea sănătății”), care consacră telemedicina ca modalitate de furnizare a serviciilor medicale, incluzând teleconsultația, teleexpertiza, telemonitorizarea, teleradiologia, telepatologia și teleasistența. Aceasta a fost introdusă în legislație în 2020, în contextul pandemiei, prin Ordonanța de urgență nr. 196/2020, care a permis prestarea serviciilor medicale la distanță de către profesioniștii din sănătate și a introdus temeiul legal pentru dezvoltarea normelor de aplicare.
Telemedicina presupune furnizarea de servicii medicale la distanță, fără prezență fizică simultană medic–pacient, folosind tehnologii IT și mijloace electronice sigure (platforme audio-video, echipamente electronice și rețele). Serviciile medicale prin telemedicină pot fi furnizate fie în timp real, prin interacțiune directă la distanță între medic și pacient sau între medici, fie în mod asincron, prin transmiterea de date medicale pentru analiză ulterioară, cum ar fi imagini, fișiere sau aplicații digitale.
Serviciile pot fi oferite nediscriminatoriu, de către profesioniști din sănătate, în scopul diagnosticului, tratamentului, prevenirii bolilor, monitorizării și cercetării medicale. Serviciile pot fi acordate atât de unități sanitare publice, cât și de cele private, indiferent dacă au sau nu contract cu casa de asigurări de sănătate.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1133/2022 au fost aprobate normele metodologice de punere în aplicare a dispozițiilor privind telemedicina, care stabilesc lista specialităților și a serviciilor medicale ce pot fi prestate prin telemedicină, condițiile de organizare, funcționare și procedurile de furnizare, responsabilitatea unităților sanitare pentru calitatea actului medical, precum și atribuțiile Autorității Naționale de Management al Calității în Sănătate (ANMCS)în evaluarea și acreditarea serviciilor de telemedicină.
Normele menționate mai sus prevăd anumite reguli aplicabile pentru toate specialitățile. În Hotărâre este menționat că “în cazul unor particularități date de specialitate, se pot emite norme specifice pentru furnizarea serviciilor prin telemedicină, aprobate prin ordin al ministrului sănătății”.
Acestea includ obligațiile de a :
- programa serviciile de telemedicină similar consultațiilor față în față, astfel încât medicul să aibă acces, în momentul acordării serviciului, la fișa pacientului și la informațiile relevante privind starea de sănătate a acestuia.
- respecta toate drepturile și obligațiile corelative actului medical clasic. În plus, pacientul are dreptul de a refuza interacțiunea prin telemedicină.
- utiliza telemedicina doar în situațiile în care medicul și pacientul cunosc suficient de bine aceeași limbă, astfel încât să fie asigurată o comunicare medicală eficientă.
Începând cu 2 februarie 2026, Legea sănătății a fost completată prin Ordonanța nr. 2/2026, care introduce explicit principiul furnizării diferențiate a serviciilor de telemedicină, adaptat în funcție de specialitatea medicală și de tipul serviciului. Noile prevederi impun elaborarea unor norme de aplicare dedicate, menite să stabilească, pentru fiecare specialitate: (i) tipurile de servicii ce pot fi acordate la distanță, (ii) limitele și condițiile de furnizare, precum și (iii) situațiile în care consultația față în față este obligatorie.
Potrivit Notei de Fundamentare, intervenția legislativă a fost justificată de caracterul prea general al reglementării anterioare, care a generat interpretări neunitare, dificultăți în trasarea limitelor actului medical la distanță și riscuri asupra siguranței pacientului. Această abordare urmărește o aplicare unitară la nivel național, creșterea predictibilității pentru furnizori și reducerea riscurilor juridice și profesionale, păstrând, totodată, standardele de siguranță și protecție a pacientului.
Considerăm această modificare oportună și necesară. Telemedicina este valoroasă în numeroase situații, însă în altele poate reprezenta doar un pas intermediar ineficient, mai ales atunci când examinarea clinică directă este indispensabilă. Clarificarea cazurilor în care consultația față în față este obligatorie va preveni astfel de situații.
II. Obligațiile furnizorilor de telemedicină
Legislația stabilește obligații atât la nivelul unității sanitare, cât și la nivelul profesionistului din sănătate care furnizează efectiv serviciul.
Unitățile sanitare care furnizează servicii de telemedicină trebuie să asigure o infrastructură tehnică adecvată și securizată (platforme audio/video, rețele), proceduri clare și sisteme IT sigure, precum și instruirea profesioniștilor din domeniul sănătății pentru utilizarea sistemelor și platformelor de comunicare și transmisie de date.
De asemenea, furnizorii au obligația de a garanta securitatea, confidențialitatea și integritatea datelor medicale și de a arhiva toate informațiile în dosarul electronic de sănătate. Având în vedere că serviciile presupun prelucrarea datelor privind sănătatea, normele cer explicit respectarea GDPR și a cadrului național de punere în aplicare.
Înainte de începerea interacțiunii, pacientul trebuie să fie informat în mod transparent cu privire la elementele esențiale ale serviciului: identitatea și calificarea medicilor, modalitățile de contact, tarifele și metodele de plată, suportul tehnic, limitele telemedicinei și posibilitatea transformării consultației în una față în față, condiții de prelucrare a datelor, modul de desfășurare a serviciului. Totodată, furnizorii de telemedicină trebuie să obțină consimțământul liber și informat al pacientului (cu excepția medicinei de urgență) și să evalueze eficiența serviciilor de telemedicină în funcție de evoluția stării de sănătate, oferind alternative adecvate atunci când această modalitate nu este potrivită.
Separat, medicul este responsabil de documentarea completă a serviciilor, incluzând tipul serviciului, mijlocul de comunicare, data și durata, documentele emise, personalul medical implicat și eventualele incidente tehnice.
III. Potențiale provocări pentru furnizorii de telemedicină
Clarificare conceptuală prealabilă
În analiza provocărilor juridice asociate telemedicinei este esențială distincția între (i) furnizorul serviciului medical, respectiv unitatea sanitară și profesioniștii din sănătate care prestează actul medical, și (ii) operatorul platformei digitale prin intermediul căreia serviciul este facilitat. În funcție de modelul de operare, aceste roluri pot coincide sau pot aparține unor entități distincte, cu consecințe relevante în materia răspunderii și a regimului juridic aplicabil.
A. Cine poate furniza legal servicii de telemedicină?
Serviciile de telemedicină se acordă de unități sanitare publice sau private dintre cele prevăzute de Legea sănătății (art. 30 alin. (1)), indiferent dacă sunt sau nu în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate. Acestea trebuie să respecte anumite cerințe, cum ar fi obținerea unei autorizații de funcționare și parcurgerea unui proces de acreditare (dacă nu sunt exceptate conform legii).
Pe de altă parte, platforma prin care se oferă serviciile de telemedicină poate fi oferită de o altă entitate. Modele de tip „marketplace” în care entități non-sanitare ar dori să furnizeze direct servicii medicale sunt posibile: platforma poate fi operată de o entitate separată, însă actul medical trebuie să rămână în sarcina unei unități sanitare autorizate și a profesioniștilor din domeniul sănătății.
De asemenea, calitatea serviciilor prin telemedicină rămâne, ca regulă, responsabilitatea unității sanitare care furnizează serviciul.
Suplimentar, serviciile medicale în sine trebuie să fie oferite de profesioniști recunoscuți în conformitate cu legislația română. Aici pot apărea întrebări privind prestarea serviciilor de telemedicină de către medici stabiliți în alte jurisdicții, inclusiv din perspectiva recunoașterii calificărilor și a dreptului de exercitare în România.
În conformitate cu art. 376, 377 și 385 din Legea sănătății, numai medicii care dețin un titlu oficial de calificare să practice medicina în România pot furniza servicii de telemedicină în România. În anumite condiții restrictive, acești medici pot fi cetățeni străini, spre exemplu medicii care sunt cetățeni ai spațiului EU/SEE sau elvețieni, stabiliți în România, care îndeplinesc condițiile de calificare oficială în medicină (precum deținerea unui titlu de medic eliberat conform normelor UE de către celelalte state membre ale UE, statele aparținând SEE sau de Confederația Elvețiană.
În plus, trebuie avut în vedere un prag minim „operațional” care poate bloca serviciul, chiar dacă există drept de practică: telemedicina nu se utilizează dacă medicul și pacientul nu vorbesc suficient de bine aceeași limbă.
Delimitarea între furnizorul autorizat al actului medical și entitatea care operează infrastructura digitală devine esențială în analiza obligațiilor care decurg din reglementările privind serviciile digitale.
B. Potențiale provocări pentru furnizorii de platforme de telemedicină
Telemedicina este un domeniu în care, pe lângă normele sectoriale specifice, pot deveni aplicabile și reglementări europene privind serviciile digitale, piețele digitale și accesibilitatea.
Aplicabilitatea Regulamentului privind serviciile digitale
În funcție de modul de operare, furnizorii platformelor de telemedicină pot intra sub incidența Regulamentului (UE) 2022/2065 privind serviciile digitale (Digital Services Act, “DSA”), în special în măsura în care califică drept furnizori de servicii de găzduire (hosting) sau platforme online care facilitează interacțiunea dintre profesioniști (medici) și pacienți.
DSA nu instituie o răspundere generală pentru conținutul furnizat de utilizatori, dar condiționează stabilește condițiile în care furnizorii pot beneficia de limitarea răspunderii (“safe harbor”). În esență, furnizorii nu răspund pentru conținutul ilegal transmis sau stocat la cererea utilizatorilor, atât timp cât: (i) nu au cunoștință efectivă despre caracterul ilegal al conținutului sau al activității; și (ii) acționează prompt pentru eliminarea sau blocarea accesului la acesta, odată ce dobândesc o astfel de cunoștință.
Regimul de limitare a răspunderii poate fi pierdut atunci când platforma exercită un rol activ care îi conferă cunoaștere sau control asupra conținutului ori atunci când prezintă serviciul într-un mod care poate crea impresia că actul medical este furnizat chiar de platformă.
Platformele online au obligații suplimentare, precum:
- implementarea unor mecanisme de notificare și acțiune („notice and action”) privind conținutul ilegal;
- transparență în privința termenilor și condițiilor și a moderării conținutului;
- în cazul platformelor online care permit încheierea de contracte la distanță cu consumatori, obligații de tip „know your business customer” privind verificarea profesioniștilor care oferă servicii prin intermediul platformei.
În contextul telemedicinei, aceasta poate implica verificarea identității și a calității profesionale a medicilor sau a altor furnizori de servicii medicale care utilizează platforma.
Prin urmare, calificarea juridică a modelului de operare (intermediar neutru vs. furnizor integrat de servicii medicale) este esențială pentru evaluarea riscurilor conform DSA.
Considerații din perspectiva dreptului concurenței și a Regulamentului privind piețele digitale
În funcție de structura pieței și de poziția economică a operatorului, pot apărea și riscuri concurențiale. La nivel național, în anul 2024, Consiliul Concurenței a analizat piața serviciilor medicale furnizate în regim de telemedicină și a semnalat potențiale riscuri legate de: restricții privind colaborarea medicilor cu mai multe platforme, diferențe semnificative de preț și accesibilitate, schimbul de informații sensibile între concurenți.
În ceea ce privește Regulamentul (UE) 2022/1925 privind piețele digitale (Digital Markets Act, “DMA”), acesta devine relevant doar în situația în care platforma este desemnată formal drept „gatekeeper” pentru un serviciu de platformă de bază (respectiv o platformă de bază desemnată ca având o poziție de control semnificativ asupra accesului la piețele digitale și la utilizatorii finali).
Doar operatorii care îndeplinesc criteriile stricte de desemnare și sunt formal notificați de Comisia Europeană intră sub incidența obligațiilor DMA (de exemplu, interdicția de a favoriza propriile servicii sau de a impune condiții inechitabile utilizatorilor comerciali). În practică, majoritatea platformelor de telemedicină nu vor intra în sfera DMA, însă analiza rămâne relevantă pentru operatorii integrați în ecosisteme digitale de mari dimensiuni.
Cerințe de accesibilitate
Platformele de telemedicină pot intra și sub incidența Directivei (UE) 2019/882 privind cerințele de accesibilitate pentru produse și servicii (European Accessibility Act), astfel cum a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 232/2022.
Serviciile furnizate prin intermediul aplicațiilor mobile sau al site-urilor web pot fi supuse cerințelor de accesibilitate. Aceasta implică, de exemplu, asigurarea compatibilității cu tehnologii asistive, lizibilitate adecvată, navigare accesibilă și alternative pentru conținutul audio sau video. În funcție de modelul de operare, obligațiile privind accesibilitatea serviciilor de telemedicină pot reveni fie furnizorului platformei digitale, fie unității sanitare care oferă serviciul către pacienți, în măsura în care aceasta din urmă determină funcționalitățile și caracteristicile serviciului digital oferit pacienților.
IV. Considerații finale
Evoluția cadrului normativ arată că telemedicina nu mai este tratată ca o soluție de excepție, ci ca o componentă integrată a sistemului de sănătate. Intervențiile legislative recente marchează un pas important: trecerea de la o reglementare generală la una diferențiată, adaptată specificului fiecărei specialități și fiecărui tip de serviciu. Pe de altă parte, digitalizarea serviciilor medicale poate modifica, în timp, dinamica relației medic–pacient și distribuția responsabilităților, ceea ce impune o analiză atentă a rolului fiecărui actor implicat.
În special în cazul platformelor digitale, definirea corectă a rolului (intermediar tehnic, platformă online, marketplace) determină în mod direct natura obligațiilor și a răspunderilor legale.
În același timp, există chestiuni practice care ar merita abordate mai clar în reglementarea actuală, precum delimitarea clară dintre actul medical și serviciul digital (acolo unde este cazul) sau anumite aspecte privind furnizarea transfrontalieră de servicii medicale.
Prezentul articol nu își propune să epuizeze toate aceste problematici, ci să evidențieze câteva dintre provocările juridice relevante pentru furnizorii implicați. Într-un domeniu aflat încă în consolidare legislativă, o analiză atentă, punctuală a obligațiilor legale rămâne esențială pentru reducerea riscurilor și pentru dezvoltarea serviciilor de telemedicină în România.
*Articolul este disponibil în revista Dreptul nr. 3/ 2026
