Politica fiscală trebuie să se întoarcă la fundamente

Recentele majorări importante ale ratelor dobânzilor de către Rezerva Federală a SUA și Banca Centrală Europeană sugerează că factorii de decizie monetară intenționează să acționeze cu fermitate pentru a reduce inflația. Dar unde sunt numeroșii comentatori economici care susțin de ani de zile că politica fiscală - de obicei, cheltuielile de deficit - trebuie să joace un rol mult mai activ în gestionarea ciclurilor economice? Dacă într-adevăr are sens să se utilizeze atât politica monetară, cât și cea fiscală, pentru a contracara o încetinire de rutină a economiei, de ce băncile centrale sunt brusc pe cont propriu în încercarea de a crea o aterizare ușoară, în condițiile în care inflația se află la cel mai înalt nivel din ultimele patru decenii?

Înainte de criza financiară mondială din 2008, consensul era că politica monetară ar trebui să preia rolul principal în gestionarea ciclurilor economice obișnuite. Politica fiscală ar trebui să joace un rol de sprijin, cu excepția cazurilor de război și catastrofe naturale, cum ar fi pandemiile. Potrivit teoriei, crizele financiare sistemice ar trebui abordate printr-un răspuns imediat al politicii monetare, urmat rapid de politica fiscală, care să preia conducerea în timp. Impozitarea și cheltuielile guvernamentale sunt extrem de politizate, dar economiile de succes ar putea depăși această problemă în situații de urgență.

Cu toate acestea, în ultimul deceniu, opinia conform căreia politica fiscală ar trebui să joace un rol mai dominant de stabilizare macroeconomică și în vremuri normale a câștigat tot mai multă tracțiune. Această schimbare a fost influențată de faptul că ratele dobânzilor băncii centrale s-au lovit de limita de zero. (Unii, printre care mă număr și eu, consideră că acest argument ignoră opțiunile relativ simple și eficiente de reducere a ratelor sub zero, dar nu voi aborda acest aspect aici). Dar limita zero nu a fost nici pe departe întregul argument.

Este adevărat că "banii din elicopter" și alte programe de transfer s-au dovedit extrem de eficiente în timpul etapelor inițiale ale pandemiei COVID-19, ajutând la protejarea indivizilor și reducând, în același timp, cicatricile economice pe termen lung. Dar iată problema: nicio țară, și cu siguranță nu una mare și divizată din punct de vedere politic, cum sunt Statele Unite sau Regatul Unit, nu și-a dat seama cu adevărat cum să ducă o politică fiscală tehnocratică în mod consecvent, deoarece politica este înrădăcinată în politicile fiscale.

Există nenumărate modalități prin care guvernele pot cheltui bani și o mulțime de criterii posibile pentru a decide cine merită sprijin și cine ar trebui să plătească factura. Problemele comerciale și de implementare spinoase înseamnă că vor exista întotdeauna ineficiențe, iar acestea tind să fie tot mai mari, pe măsură ce factura de cheltuieli crește. Exact acest lucru s-a întâmplat în SUA începând cu finele anului 2020, când politica fiscală motivată politic a dus la un stimulent prea mare și care a venit prea târziu.

Este adevărat că a existat o anumită logică în menținerea politicii monetare și fiscale pe o pantă total expansionistă, ca pe o poliță de asigurare împotriva agravării pandemiei sau a izbucnirii unei alte crize - așa cum s-a și întâmplat când Rusia a invadat Ucraina. Totuși, costul acestei abordări, în termeni de presiuni inflaționiste crescute și de capacitate redusă de a răspunde la șocurile de aprovizionare declanșate de război, trebuie plătit acum. Cei care au susținut că o creștere a inflației era foarte puțin probabilă au avut în mod clar capul în nisip.

În condițiile în care inflația este ridicată și creșterea economică încetinește considerabil, ce ar trebui făcut? În primul rând, ratele dobânzilor trebuie să crească, dar bancherii centrali și Fondul Monetar Internațional par a fi excesiv de zeloși în ceea ce privește ritmul în care ar trebui să se întâmple acest lucru. Nu este nici pe departe evident că beneficiile reducerii inflației în intervalul țintit până, să zicem, la sfârșitul anului 2023, merită riscul semnificativ al unei noi recesiuni profunde, având în vedere efectele persistente ale recentei pandemii și ale crizei financiare nu atât de îndepărtate.

În al doilea rând, dezbaterea privind politica fiscală a fost dominată prea mult timp de cântecul de sirenă al experților care promit că ratele reale ale dobânzii nu vor crește niciodată, iar cheltuielile de deficit vor fi gratuite. Teoria monetară modernă este o reprezentare extremă a acestui punct de vedere, dar nu este atât de diferită de convingerea unor economiști din curentul principal, potrivit căreia datoria publică ar putea fi mult mai mare, fără consecințe negative.

Modul corect în care guvernele pot redistribui veniturile în mod sustenabil, dacă acesta este obiectivul, este creșterea impozitelor pentru persoanele cu venituri mai mari și a transferurilor către segmentele de populație cu venituri mai mici (și în special cele cu venituri foarte mici). Reprezentanta democrată din Congresul SUA, Alexandria Ocasio-Cortez, a avut dreptate atunci când a purtat o rochie flamboaiantă cu mesajul "taxați-i pe bogați" la Gala Met din 2021, deși ar fi putut adăuga la slogan "și clasa de mijloc superioară".

Conservatorii trebuie să accepte faptul că impozitele mai mari pentru persoanele cu venituri mari și medii superioare nu sunt doar corecte, ci și necesare pentru a realiza coeziunea socială. Da, eficiența și dinamismul economic sunt virtuți fundamentale ale sistemului american și o parte importantă a motivului pentru care Occidentul este încă capabil să concureze cu China și Rusia în domenii cheie, cum ar fi tehnologia. Dar o plasă de siguranță socială inadecvată și eșecul de a impozita elita economică la o rată adecvată riscă să distrugă modelul american din interior.

Politica fiscală trebuie să se întoarcă la fundamente și recalibrată. Argumentul de lungă durată conform căruia stimulentele fiscale keynesiene de tip go-go reprezintă răspunsul la orice șoc economic imaginabil a fost expus ca fiind falimentar. Cu toate acestea, în această conjunctură, reajustarea politicii macroeconomice ar trebui să aibă loc treptat, dacă vrem să evităm o recesiune profundă.

Kenneth Rogoff, fost economist-șef al Fondului Monetar Internațional, este profesor de economie și politici publice la Universitatea Harvard

Copyright: Project Syndicate, 2022.

www.project-syndicate.org