Cât de rurală e România urbană?

scris 11 sep 2015

Două treimi din exploatațiile agricole românești produc numai pentru propriul consum, în vreme ce în Ungaria procentajul scade sub jumătate, iar în Polonia și Cehia ajunge la o treime. Asta le permite ungurilor, cehilor și polonezilor să susțină că agricultura lor e conectată la economia de piață, pentru că produsele sunt destinate în principal comercializării, nu autoconsumului.

De aceea, Ungaria reprezintă una dintre cele mai importante surse de deficit comercial a României - productivitatea îi permite să genereze o ofertă substanțială de mărfuri agroalimentare. Iar importurile de carne de porc din Polonia - principala materie primă folosită de procesatori pentru mezelurile românești - arată că mediul economic de la noi nu permite investițiilor să se îndrepte spre zonele deficitare, cum ar fi un combinat zootehnic integrat.

Dar mai importante decât considerațiile despre țările care produc atât de mult încât pot să le ofere și altora, sunt calculele privind autoconsumul. În prima parte a anilor 2000, acesta contribuia, alături de economia subterană, cam la o treime din creșterea PIB. Totuși românii nu se hrănesc cu PIB, ci cu lapte-carne-ouă. Cât din aceste produse sunt achiziționate de pe piață și cât provin din producția proprie?

Scăzând cumpărările de produse alimentare de bază din totalul consumului, autoconsumul reprezenta în anul 2014 următoarele procentaje: jumătate din cantitatea de ouă, 40% din cea de legume și băuturi alcoolice, aproape o treime din cea de fructe, lapte, brânzeturi și carne și un sfert din cea de fructe.

Ceea ce merită remarcat însă este că autoconsumul e mare și la oraș. Astfel o treime din cantitatea de băuturi alcoolice, un sfert din cea de legume și ouă, 17% din cea de carne, 15% din cea de fructe și din cea de lapte și brânzeturi este realizată în propria gospodărie urbană.

Să înțelegem că oamenii cresc vaci, oi și capre în garaje, porci și iepuri în boxe și găini și gâște pe balcon, acolo unde dau drumul din când în când și la cazanul de țuică? Nu, nicidecum. Ați traversat vreodată cu mașina comune mai răsărite și la un moment dat v-a surprins un indicator pe care scria că de fapt treceți printr-un oraș? Ei bine, din 320 de orașe câte are România, peste 50 sunt comunele ridicate la rangul de urbe după anul 2000, într-un exercițiu de mare curaj având în vedere scăderea populației României, opusă concentrării.

Pentru ca o comună să aspire la rangul de oraș trebuie să aibă cel puțin 5.000 de locuitori, să îndeplinească o serie de condiții privind infrastructura, școlile și alte spații edilitare, mergând până la obligativitatea ca minimum trei sferturi din populație să nu fie angrenată în agricultură. Din păcate, multe dintre comunele ridicate la rangul de oraș nu întrunesc aceste condiții. Astfel se ajunge ca o cantitate semnificativă  din produsele alimentare de bază consumate în mediul urban să nu provină din comerț, ci să fie produse în gospodărie.

Ca să rezumăm, România e de fapt mult mai rurală decât consemnează ultimul recensământ al populației, care relevă că raportul oraș-sat e de 53%-47%.

De pildă, minerii care s-au întors din orășelele bazinului Petroșani au observat cu stupoare că localitatea lor rurală din Moldova s-a transformat în oraș la puțin timp după întoarcerea lor, însă micile localități urbane de unde au plecat n-au devenit comune. Deși nici aceste artificii nu sunt în măsură să oprească statisticile să releve că sunt regiuni întregi unde populația rurală e majoritară. Este vorba de Moldova, Muntenia și Oltenia - zone care conduc autoritar și la numărul de exploatații agricole, cele mai multe de subzistență. 

Totuși, nu acesta a fost neapărat obiectivul urmărit - populația urbană să rămână majoritară - , ci, mai degrabă, extinderea personalului din primării cu oameni de încredere ai baronilor locali, ocazie cu care puterea acestora din urmă a crescut, în paralel cu dependența politicienilor de aceștia, în special în perioada alegerilor. Și, în definitiv, nici chiar asta n-ar fi o problemă de nedepășit dacă agricultura ar genera un surplus stabil de mărfuri, precum în Slovenia, țară unde doar 51% dintre locuitori trăiesc în orașe.

În urmă cu două decenii și jumătate, conducerea postcomunistă a țării a moștenit o economie decapitalizată, care avea nevoie de investiții străine masive pentru a putea păstra întreaga forță de muncă angajată la acel moment. Dar, în loc să favorizeze mediul de afaceri pentru a atrage cât mai mulți investitori care să creeze locuri de muncă, politicienii au preferat să deghizeze șomerii în pensionari, până s-a ajuns ca o treime din populație să beneficieze de acest statut. Apoi oamenii au migrat în comunele și satele de unde au venit. După industrializarea forțată din perioada comunistă, care a mutat milioane de oameni de la sat la oraș, a urmat un deceniu de migrație inversă.

Ruralizarea populației nu este deloc pe gustul investitorilor. În Estonia primele zece orașe concentrează 55% din populația țării, ceea ce face să fi atras mai mulți bani din străinătate decât Letonia (unde ponderea populației orașelor mai răsărite în total este de 53%) și Lituania (43,5%). În Ungaria, primele zece așezări urbane înglobează 39% din locuitorii țării și asta face să se bucure mai mult de atenția întreprinzătorilor din afară în comparație cu Cehia (26%) sau Slovacia (24%).

La noi, primele zece municipii - de la București, până la Brăila - dețin doar 20% din populația țării. Suntem mai aproape de ruși (16,5%), decât majoritatea esticilor care au intrat în UE. Poate că asta e cauza pentru care s-au adunat mai multe investiții ca la noi până și pe cap de bulgar (vecinii de la Dunăre au o treime din populație în primele zece orașe).

Însă exemplele nu trebuie să se oprească la Europa de Est. Vestitele aglomerări urbane de pe coastele Statelor Unite, din zona Marilor Lacuri ori din Golful Mexic pot fi unul dintre motivele pentru care PIB-ul american (calculat la paritatea puterii de cumpărare) se situează în vecinătatea celui european, deși UE-28 are o populație cu 50% mai mare. Iar înăuntrul Uniunii, țările nordice, în special Finlanda, conduc în topul competitivității, pentru că au o populație mică, dar concentrată în câteva orașe.

Concluzia e clară: investitorii sunt atrași de piețe mari, unde își pot plasa cu ușurință mărfurile sau de unde își pot alege forța de muncă. Bucureștiul e cea mai mare piață. De asta s-au repezit aici bancherii să împrumute, rețelele de magazine să investească și constructorii să ridice clădiri. Din nefericire, Bucureștiul e singular și nici el nu mai e orașul de două milioane de locuitori de la începutul anilor ’90. Ce să nu mai discutăm de cel denumit în urmă cu cinci cincinale al doilea oraș industrial al țării, Brașov, care, în 1992, avea 324.000 de locuitori, dar a pierdut - în special ca urmare a plecării muncitorilor moldoveni care lucrau pe platforma industrială -  aproape un sfert din populație.

Și atunci când piețele devin mai mici, "erodate” de procesul de ruralizare, investițiile se reduc și dezvoltarea se încetinește.

Ionuț Bălan este analist financiar, autor al blogului http://www.bloguluibalan.ro/

 

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
agricultura
investitii
pib
autoconsum