Pe de o parte, căutăm să raportăm cifre frumoase și să afișăm optimism de conferință; pe de altă parte, există un sentiment difuz că sistemul funcționează doar pentru o anumită „felie” din societate. Poate că nu avem nevoie de mai multe reforme „tehnice”, ci de mai mult curaj de a recunoaște că tolerând inegalitatea extremă ne autodistrugem încet.
Nu vorbesc aici de vreo ideologie anume, ci despre o necesară igienă socială. O economie care lasă prea mulți oameni în urmă își pierde nu doar forța de muncă, ci și încrederea. Iar încrederea forței de muncă în propria economie e, poate, cea mai prețioasă formă de capital pe care o națiune o poate avea.
Pentru milioane de oameni, viața devine tot mai scumpă, iar siguranța economică – tot mai fragilă. Sub fațada statisticilor care se cer promovate și lăudate (evoluția PIB în ultimii 30 de ani, creșterea venitului populației, atragerea de capital străin etc) se ascunde și o realitate inconfortabilă: economia românească s-a transformat într-o „economie a rentei”: o economie în care profitul nu vine prea mult din inovație sau productivitate, ci din deținerea de active – terenuri, clădiri, contracte publice sau poziții privilegiate în piețe tip oligopol (aduci o piață cu număr redus de producători prezenți, dar care au o forță economică mare).
Economistul francez Thomas Piketty (specializat pe probleme legate de avere și inegalitatea veniturilor, autor al best-sellerului Capitalul în secolul XXI) a explicat acest fenomen la scară globală: atunci când randamentul capitalului depășește ritmul creșterii economice, averile se acumulează mai repede decât se redistribuie.
În România, efectul e vizibil: prețurile locuințelor urcă mai repede decât salariile, rentele imobiliare se multiplică, iar tinerii devin o generație de chiriași perpetui. De la aderarea la Uniunea Europeană, România a redus o parte din decalajele economice, dar nu și pe cele sociale. PIB-ul pe cap de locuitor a crescut spectaculos, însă inegalitatea veniturilor rămâne printre cele mai mari din UE. În timp ce marile aglomerări urbane – Cluj, București, Timișoara, Constanța – devin insule de prosperitate, o bună parte a țării rămâne captivă veniturilor mici și lipsei de servicii publice de calitate. Această fractură internă nu este doar o chestiune morală, ci și una economică: fără o clasă de mijloc solidă, consumul intern scade, iar stabilitatea democratică se clatină.
De altfel, laureatul Nobel pentru economie Joseph Stiglitz avertizează de ani buni cu privire la concentrarea de putere și inegalitățile ce apar în piețe complet libere. În țări precum România, liberalizarea rapidă a unor sectoare – de la energie la retail – a creat oligopoluri care pot dicta prețuri și influența politici publice. Politicile fiscale dezechilibrate – taxe mici pentru capital, dar poveri ridicate pe muncă – au consolidat această asimetrie. În loc să stimuleze inovația, sistemul românesc a devenit o „mașină de transfer”: de la munca productivă, spre capitalul pasiv.
Așa cum subliniază Stiglitz, inegalitatea nu este un accident, ci „o alegere politică”. Fiecare decizie privind impozitarea, educația sau sănătatea publică modelează modul în care se distribuie prosperitatea. România colectează doar 27% din PIB prin taxe și impozite – unul dintre cele mai mici niveluri din Uniune. Este o țară care vrea servicii publice ca în Finlanda cu taxe și impozite ca în paradisuri fiscale.
Dar soluția nu este simpla creștere a taxelor, ci o reformă fiscală progresivă și inteligentă: stimularea muncii productive și impozitarea corectă a capitalului neproductiv. O societate echitabilă nu se construiește doar pe creștere economică, ci pe justiție fiscală și încredere socială.
Un discurs politic obsedat de „competitivitate” și „investiții”, dar tăcut în fața întrebării esențiale – „cine beneficiază cu adevărat?” Riscă să construiască un zid de neîncredere a oamenilor în propriul stat, iar democrația își pierde legătura cu cetățenii. Când tinerii educați pleacă, iar cei rămași nu se mai simt reprezentați, democrația devine un decor. Populismul nu apare din neant, ci din frustrarea unei societăți care simte că nu contează.
Pentru România creșterea economică trebuie să fie un mijloc, nu un scop. Ținta ar trebui să fie prosperitatea tuturor, nu doar cifre spectaculoase în rapoarte. Un nou contract social – bazat pe educație publică solidă, sănătate accesibilă, investiții în oameni și o fiscalitate echitabilă – ar putea transforma „miracolul economic românesc” într-o realitate trăită de toți. Potrivit gândirii lui Stiglitz, o economie sănătoasă este aceea în care toți pot prospera, nu doar cei care dețin capitalul. Dacă nu regândim modul în care ne propunem creștere economică și în care distribuim avuția, riscăm să pierdem tocmai ceea ce cu greu am câștigat: încrederea în democrație.
Dacă România vrea cu adevărat să devină o economie matură, atunci trebuie să redescopere sensul cuvântului „echitate” – nu ca reînviată moștenire a „socialismului multilateral dezvoltat” și nici ca populist slogan electoral actual, ci ca o reală strategie națională de supraviețuire.
Pentru că, în cele din urmă, prosperitatea nu se măsoară în PIB, ci în felul în care trăim unii cu ceilalți.
Daniel Apostol este editorialist și analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
![Opinii: De ce ROMÂNII EDUCAȚI IUBESC [ cel mai ] mult FRANȚA? De ce Românii needucați – și între ei se disting mai nou suveranist-izolaționiștii anti-U.E. - URĂSC [ cel mai tare ] aceeași Franță?](http://i0.1616.ro/media/2/2621/33245/22182133/1/radul.jpg?height=410)
