Pe 5 mai 2026, am asistat la încă un capitol din această cronică: moțiunea de cenzură împotriva guvernului Bolojan a trecut cu 281 de voturi, un scor record pentru o moțiune de cenzură din ultimii ani.
Pentru orice antreprenor, manager sau investitor care este direct afectat de contextul economic românesc, întrebarea relevantă nu mai este „cine vine după?”. Ci ceva mai dureros: cât mai poate să funcționeze o economie deja șubredă, fără un guvern stabil?
Ce nu se mai poate ascunde? Hai să așezăm câteva date pe masă, fără filtru politic.
România pierde 458,7 milioane de euro din cererea de plată numărul 3 a PNRR, din cauza reformelor întârziate, incomplete sau făcute prost în anii trecuți. Aproape jumătate de miliard. Bani europeni la care România era îndreptățită, dar pe care nu i-a putut debloca fiindcă nu a livrat reformele asumate.
România mai are de încasat peste 10 miliarde de euro din PNRR, iar drumul banilor trece prin mai multe reforme majore care trebuie finalizate până în august 2026. Iar acum, la mai puțin de patru luni de termen, România intră într-o perioadă fără guvern cu puteri depline, într-un proces de negocieri politice care, conform tradiției, va dura săptămâni sau luni.
Întrebarea pentru fiecare antreprenor român nu este dacă vor mai exista pierderi. Întrebarea este: cât de mari vor fi acestea?
Costul real al instabilității
Există o convingere periculoasă, întâlnită des în discursul public, conform căreia instabilitatea politică e o problemă „pentru politicieni” sau „pentru presă”. E timpul să o spunem direct: instabilitatea politică este, în mod fundamental, o problemă economică, iar costul ei se vede în fiecare bilanț, în fiecare decizie de investiție amânată, în fiecare angajare blocată.
Când un guvern cade, ce se întâmplă cu adevărat în economie? În primul rând, planificarea fiscală devine dificilă. Niciun antreprenor nu poate construi un buget pentru următorii doi ani când nu știe ce taxe se vor schimba în următoarele șase luni. În ultimii doi ani, România a trecut prin modificări fiscale repetate: creșteri de taxe, majorarea impozitului pe dividende, schimbări succesive ale regimului microîntreprinderilor și reducerea drastică a plafoanelor pentru firmele mici, fiecare schimbare anunțată cu doar câteva luni înainte de aplicare.
Acum, cu un nou guvern care va veni, fiecare dintre aceste măsuri poate fi rediscutată, modificată sau adăugată. Pentru o companie cu un ciclu de planificare anual, asta înseamnă imposibilitatea matematică de a face strategie.
În al doilea rând, investițiile strategice se opresc. Investitorii străini privesc România ca pe un pacient cu simptome cronice. Deși mediul de afaceri este atractiv pe hârtie, este imprevizibil în practică. Fiecare schimbare de guvern aduce un nou ministru al finanțelor, o nouă direcție pentru companiile de stat, un nou discurs despre privatizări sau despre rolul statului în economie. Decizia rațională, în acest context, este amânarea, iar amânarea, multiplicată cu mii de companii, înseamnă un potențial de creștere economică ratată.
În al treilea rând, fondurile europene se evaporă. Asta nu mai este o presupunere, este realitate documentată. Guvernul a fost obligat să adopte ordonanțe de urgență tocmai pentru a evita blocajul implementării proiectelor PNRR, iar termenul-limită pentru finalizarea proiectelor este 31 august 2026. Dacă noul guvern nu se va instala rapid și nu va prelua coerent dosarele, mai multe sute de milioane de euro riscă să urmeze traiectoria sumelor deja blocate sau aflate în risc de pierdere.
Ce înseamnă pentru antreprenori în următoarele șase luni
Voi vorbi acum direct, fără diplomație: dacă ești antreprenor în România în 2026, este momentul să operezi cu o asumpție de bază, nu există certitudine pe termen scurt și mediu. Iar deciziile tale trebuie să reflecte această realitate. Asta nu înseamnă paralizie. Înseamnă schimbarea abordării prin care este necesar să iei anumite decizii peste noapte. Decizii care afectează afacerea și pe oamenii din jurul acesteia.
Primul lucru pe care orice business sănătos ar trebui să-l facă în acest context este scenariul fiscal extins, nu un buget, ci două sau trei. Ce facem dacă TVA crește? Ce facem dacă impozitul pe profit se modifică? Ce facem dacă plafonul micro coboară din nou? Companiile care au făcut acest exercițiu au absorbit mai bine șocurile fiscale din ultimii doi ani decât cele care au mizat pe un singur scenariu.
Al doilea lucru este diversificarea expunerii la stat. Companiile care depind exclusiv de contracte cu administrația publică, de fonduri europene gestionate de stat sau de licențe acordate politic au cea mai mare expunere la instabilitate. Fără să sugerez evitarea totală, uneori sunt singura cale de creștere; recomand redistribuirea pe termen mediu către clienți privați, către piețe externe, către venituri repetitive care nu depind de cicluri politice.
Al treilea lucru este investiția în oameni, nu în active fixe. Într-un mediu imprevizibil, capitalul cel mai ușor de mobilizat și cel mai dificil de înlocuit este capitalul uman. Companiile care taie bugetele de formare, care îngheață angajările, care reduc beneficiile pentru a economisi pe termen scurt vor descoperi, când stabilitatea revine, și revine întotdeauna, că au pierdut tocmai ce le-ar fi permis să crească, oamenii. Investiția în echipă într-un context de criză este una dintre cele mai contraintuitive și cele mai inteligente decizii pe care le poate lua un management.
O întrebare de fond
Dincolo de știrea zilei, dincolo de cine pe cine sau cine împotriva cui a votat în Parlament, dincolo de calculele politice care vor domina următoarele săptămâni, există o întrebare de fond: mai poate România să producă creștere economică sustenabilă fără stabilitate politică?
Răspunsul, pe termen scurt, poate fi da. Companiile bune se descurcă în contexte nefavorabile. Antreprenorii pricepuți găsesc soluții. Capitalul privat este, prin natura lui, adaptiv. România a demonstrat o reziliență economică remarcabilă în ciuda cadrului politic.
Dar răspunsul, pe termen mediu și lung, cred că este nu. O economie nu poate concura pe piețe internaționale cu costuri care includ și „taxa pe imprevizibilitate”. O economie nu poate atrage investiții semnificative când fiecare investitor știe că regulile jocului se schimbă la fiecare 6, 12, 18 luni. O economie nu poate construi industrii strategice când proiectele majore depind de continuitatea politică, iar continuitatea politică este, în România, o ficțiune.
Mediul de afaceri românesc nu cere favoruri. Cere predictibilitate. Și aceasta este, în acest moment, cea mai costisitoare lipsă din economia noastră, costisitoare nu doar pentru companii, ci pentru fiecare cetățean care plătește, în final, prin servicii publice mai slabe, prin salarii care nu cresc, prin oportunități care nu se materializează.
Ce ne rămâne?
În următoarele săptămâni, presa va fi inundată de scenarii politice. Cine va fi noul premier. Ce coaliție se va forma. Cine pe cine va vota. Toate sunt importante, fără îndoială.
Dar întrebarea care contează cu adevărat pentru economia României este alta: vom găsi, în sfârșit, formula prin care un guvern să dureze suficient cât să implementeze ce promite? Sau vom continua acest carusel obositor în care fiecare premier este demis înainte să apuce să producă rezultate, doar pentru a fi înlocuit cu altul care va fi demis la rândul lui?
Pentru mediul de afaceri românesc, răspunsul la această întrebare valorează mai mult decât orice scădere de taxă, decât orice facilitate fiscală, decât orice subvenție. Pentru că nimic din ce ar putea oferi un guvern nu compensează costul invizibil al faptului că nu va exista suficient timp cât să își ducă promisiunile la capăt.
Cristian Retegan este consultant în comunicare publică. A coordonat campanii electorale și media în țări din Africa, America de Sud și Europa de Est. Este pasionat de educație și inovare civică, considerând că educația, în special cea civică și politică, reprezintă fundamentul unei societăți competente și democratice
