Cred că am stabilit – și nu de azi, de ieri – că propaganda există pentru ca oamenii să-și părăsească și casa, și familia, și rostul și să umble năuci prin lume în căutarea unor iluzii.
În urmă cu două mii de ani, se spunea că, după forța armată, propaganda vine pe locul doi în puterile și consistența unui stat. O armată demoralizată, o populație năucă, o socitate confuză sunt mult mai ușor de învins și de cucerit. Aparența joacă un rol crucial în mecanismele de manipulare și sunt la fel de vechi.
Cred că vă aduceți cu toții aminte de nuvela „Sobieski și românii”. 17 plăieși țin în loc o armată întreagă jucând o farsă gălăgioasă. Adversarul are impresia că între zidurile cetății se află cel puțin un corp de armată.
Din istoria războaielor universale știm că multe victorii au fost obținute cu gălăgie. Cimpoaiele și surlele au atras armata mai numeroasă și mai înzestrată în mlaștini. Simplu ca bună ziua.
Cum vă spuneam într-un articol anterior, azi e ușor să înțelegem cum s-a procedat. Dar în contemporaneitate, atunci, în secundele dinaintea deciziei fatale, de la firul ierbii, trucul a fost invizibil, tocmai pentru că realitatea înconjurătoare avea o mulțime de semne și semnificații, că a fost imposibil să fie detectat sensul corect.
Oricât de inteligenți am părea prin comparație cu strămoșii noștri, suntem, azi, în apropierea multor capcane pe care ni le întind nu unul, ci mai mulți inamici, concomitent, la fel de neștiutori și proști. De care să te aperi mai întâi? Dar prietenii care îți sar dezinteresat în ajutor sunt chiar prieteni? Dar dușmanii îți vor răul? Cum faci deosebirea? Cum să iei corect o decizie care îți va influența viața?
Aici, propaganda și-a învățat lecția. Nu contează atât de mult mesajul (ba chiar mesajul trebuie pitit bine), cât contează receptorul. Da, tu, cititorule! Tu ești fermentul principal, produsul acestor mecanisme de convingere și alienare. Căci propaganda cere să-ți ignori interesele și să le servești pe ale altuia. Nu cu biciul, ci cu vorba bună.
Așadar, hai să vedem cum stăm cu indivizii, cum se ajunge la inima și la voința lor.
Noi, cu rare excepții, suntem niște inși nemulțumiți de propria viață. Casa, masa, nivelul de trai, munca, relațiile sociale, relațiile intime, religia, contextul, economia, destinul – toate sunt motive de nemulțumire neputincioase. Pentru că ajungem destul de repede la concluzia că nu e nimic de făcut, în condițiile actuale.
Dar, în același timp, toți, în aceeași măsură, ne-am dori o putere magică sau măcar un grup puternic și unitar, care să răstoarne ordinea actuală și să ne pună în fruntea bucatelor. Nu contează deloc nivelul de inteligență. Poți fi prost ca noaptea (scuze, dragă noapte!) sau cu stea în frunte, din punct de vedere afectiv, fără a mai socoti și inconștientul, suntem egali. Avem slăbiciuni, dorințe, regrete secrete. Și credem că nimeni nu le poate ghici.
Doar că nu e adevărat. Multe studii dezvăluie un fapt neliniștitor: numai prin simpla aranjare într-o ordine anumită sau prin alegerea unui set de cuvinte, suntem ușor de ghicit. Aici se concentrează propaganda, aici lovește. Combină inteligența dovedită a victimei cu pulsiunile ei. Când căutăm ceva pe net, când cumpărăm ceva, când legăm prietenii virtuale, când completăm teste, când scriem o scrisoare, o parte din interiorul nostru este dezvăluit. (Știind toate astea, eu, unul, mă străduiesc să pătrund în felurite bule, să par interesat de produse inutile, să folosesc postări sau să scriu articole care par să se bată cap în cap.)
Dar e mult prea dificil să-i clasifici cei peste 5 miliarde de oameni conectați la internet. Și, mai ales, să-i urmărești zilnic. Ar însemna multe mii de miliarde de verificări, clasări, catogorisiri, raportări și decizii individuale. În schimb, supercomputerele pot furniza rapid toate aceste informații către AI, iar acolo organizarea materialului e floare la ureche. Lui X îi plac fetișcanele, Y e preocupat de astrologie, Y vrea să trăiască veșnic, iar Z urmărește guvernele mondiale.
Fiecare dintre acești indivizi va primi un mesaj personalizat. Știți și voi: când crezi ceva, orice fleac care îți confirmă credința e minunat, când te temi de ceva, orice sfat „bun” e încurajator, iar când urăști, brusc, din măruntaiele netului apar dovezi de nezdruncinat că adversarul tău e un gunoi. În ciuda imperfecțiunilor, presa de odinioară avea mecanisme clare de verificare a informației. Mai bune sau mai rele, ele formau un soi de test Turing.
Câte surse diferite confirmă știrea? Cel puțin trei. Care sunt implicațiile juridice? Păi, să numărăm afirmațiile și acuzele. Pe cine va dezavantaja știrea? Păi… Păi, ia imaginați-vă că debarcarea din Normandia ar fi fost dezvăluită în ediția de seară a unui ziar de scandal din Mare Britanie! Astăzi, social media de orice soi a abandonat orice criteriu, nu numai pentru că nu poate, ci pentru că e imposibil. Rareori se mai deranjează cineva, poate din cauza unei crime, a unui viol, a unei incendieri.
Grija verificării a fost lăsată în seama publicului. Dar publicul nu e o redacție cu principii, ci o îngrămădire de grupuri și grupulețe, care mai de care mai diverse sau mai stranii. Grupurile acționează la unison când li se pune pata pe cineva. Așadar, e posibil ca oricine are la dispoziție o bază de date enormă și un AI performant să poată dirija felul în care reacționează și, ulterior, gândesc oamenii. Apoi, lucrurile merg simplu.
Odată cu primii boți care răspândesc informația (bună, rea, nu are importanță), apare o rețea de răspândaci benevoli. Să nu credeți că aceștia primesc bani „de la ruși” sau „de la Soros”. O fac cu bucurie și cu speranță. Poate mai țineți minte episodul cu „s-a găsit valută la PNL”. De ce? Mesajul e într-așa fel conceput încât le-a încălzit inimile sau le-a declanșat revolta. Felul în care urechile și ochii au preluat mesajul e de maximă importanță. El a fost creat cu o abilitate excepțională.
I-a vorbit iamărâtului pe limba lui. I s-a lipit de suflet ca marca de scrisoare. Totodată, aproape subliminal, este indicată și ținta. Vinovatul. Dușmanul. Persoana sau entitatea care trebuie distruse. Și așa societatea se fărâmițează întruna, până când o națiune sau o țară devin o oală în fierbere în care cartofii se bat cu morcovii, care se bat cu păstârnacul, care se bate cu ceapa, care sugrumă pulpa de pui. E suficient să pui capacul și oala va da în foc.
Împotriva acestui fenomen niciun om, singur, nu poate răzbi singur. E învins înainte de luptă. Cantitatea de aberații digitale te depășește din prima secundă. E ca balaurul căruia îi cresc trei capete în locul celui tăiat. Și nici grupurile. Ele sunt parte a bătăliei, nu arbitru, pentru că grupurile sau bulele, cum li se mai spune, sunt, de regulă, victimele aceluiași tip de manipulare.
Dar există vreo rezolvare? Mă tem că da, dar nu pre optimistă. Dar, despre astea, data viitoare.
(va urma)
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
