Traversăm o perioadă cu grad mare de incertitudine, e nevoie de multă claritate și viziune în felul în care tratăm momentul actual și pregătim perioada imediat următoare. Indicatorii macroeconomici transmit semnale contradictorii, presiunea bugetară crește, investițiile private încetinesc. Statul continuă să reacționeze fragmentat, prin măsuri fiscale improvizate și înghesuite în „ordonanțe-trenuleț”. Dar aceste acțiuni pompieristice temperează flama momentului, însă nu dau siguranța echilibrului macroeconomic necesar dacă nu sunt însoțite de o strategie coerentă de dezvoltare.
Să ne înțelegem bine: nu suntem nici într-o criză clasică, dar nici într-o perioadă de creștere sănătoasă. Suntem într-un punct de inflexiune. De cotitură, adică. Acum e nevoie mai mult ca niciodată ca statul să înțeleagă că principalul său partener cu care poate scoate țara la liman este mediul de afaceri și nicidecum coteriile politice.
În acest context, pachetul de relansare economică propus de Confederația Patronală Concordia nu este doar o listă de revendicări ale mediului de afaceri, ci o mână întinsă către dar și un test de maturitate pentru decidenții publici. Pot aceștia să schimbe paradigma de la „statul care extrage și cheltuie” la „statul care construiește”?
Problema fundamentală a economiei românești nu este lipsa resurselor. Avem industrii competitive, capital uman adaptabil, acces la fonduri europene fără precedent și o poziție strategică regională. Ceea ce ne lipsește sunt claritatea, corectitudinea și viteza deciziei, predictibilitatea și capacitatea de a transforma capitalul existent în investiții productive. România pierde teren nu pentru că nu are potențial, ci pentru că îl blochează singură.
Un exemplu grăitor este impozitul minim pe cifra de afaceri. Menținerea lui, chiar și la un nivel redus de 0,5% în 2026, înseamnă acceptarea ideii că statul preferă să taxeze activitatea economică, nu rezultatul ei. Eliminarea completă a acestui impozit ar fi eliberat în economie până la 1,5 miliarde de lei pentru investiții în sectoare cu valoare adăugată mare – IT, transport, producție, comerț. În schimb, alegem să penalizăm companiile performante exact în momentul în care avem nevoie de ele ca motor de creștere.
Și această logică se repetă obsesiv: taxe introduse rapid, fără studii de impact solide, fără un calendar predictibil, fără dialog real. Stabilitatea fiscală este mai degrabă un slogan decât o politică publică. Or, investițiile nu se fac pe sloganuri. Se fac pe încredere.
Menținerea cotei unice, așa cum solicită Concordia, nu este o dogmă ideologică, ci o decizie pragmatică. Cota unică a contribuit la dezvoltarea clasei de mijloc și la formalizarea economiei. O arată datele publice, nu o spun antreprenorii. Orice schimbare majoră de fiscalitate ar trebui anunțată din timp, integrată într-o viziune multianuală și corelată cu obiective clare de dezvoltare. Altfel, riscul este simplu: capitalul amână, migrează sau se retrage.
Există însă zone unde România poate câștiga rapid, fără presiune bugetară suplimentară. Digitalizarea și debirocratizarea sunt cele mai evidente. O platformă unică de raportare fiscală, dosarul electronic al companiei și digitalizarea reală a ANAF ar reduce drastic costurile administrative și ar crește colectarea voluntară. Reducerea gap-ului de TVA cu doar câteva puncte procentuale ar aduce la buget mai mult decât multe dintre taxele introduse în grabă. Este una dintre puținele situații în care statul poate câștiga fără ca mediul privat să piardă.
La fel de importantă este mobilizarea capitalului autohton. România are economisire, dar o folosește ineficient. Fondurile de pensii, de exemplu, ar putea deveni un motor de investiții în economia reală dacă li s-ar permite, în limite prudente, să investească în fonduri „private equity” și „venture capital”. Vorbim despre peste un miliard de euro care ar putea ajunge în IMM-uri și start-up-uri românești, fără niciun cost pentru buget. Este o decizie de reglementare, nu de cheltuire.
Inovarea rămâne, în schimb, tratată marginal. Deși studiile arată că investițiile în IT și digitalizare au un efect multiplicator major, politicile fiscale continuă să fie neutre sau chiar descurajante. Creditele fiscale, deductibilitățile extinse pentru investiții productive, un regim coerent pentru „business angels” sau implementarea unui sistem IP Box (un regim fiscal preferențial care oferă o rată redusă de impozitare pe profitul generat de activități inovatoare și de cercetare-dezvoltare) ar putea schimba structural profilul economiei românești, crescând valoarea adăugată internă și competitivitatea exporturilor.
Un alt blocaj major este creditarea. Suprataxarea sectorului bancar și lipsa deductibilității integrale pentru pierderile din cesiuni de creanță sufocă lichiditatea. Eliminarea acestor distorsiuni ar putea debloca anual miliarde de lei pentru finanțarea economiei reale, în special a IMM-urilor. Paradoxal, o relaxare inteligentă ar genera venituri bugetare suplimentare, nu pierderi.
Piața muncii completează acest tablou al incoerenței. Avem un deficit sever de competențe digitale, o rată de ocupare sub media UE și costuri ridicate ale muncii raportate la productivitate. Investiția în formare și recalificare nu este un cost social, ci o investiție economică cu randament dovedit. La fel, mecanisme precum „kurzarbeit” nu sunt subvenții mascate, ci instrumente de stabilitate într-o economie expusă șocurilor.
Toate aceste politici ar fi însă incomplete fără accelerarea absorbției fondurilor europene. Mai sunt de atras zeci de miliarde de euro, într-un moment în care spațiul bugetar este limitat. Fiecare lună de întârziere înseamnă investiții pierdute și creștere amânată.
Am lăsat la final infrastructura de energie și transport: aceste două sectoare rămân fundamentul oricărei re-industrializări. Fără energie sigură, la prețuri competitive, și fără logistică eficientă, orice strategie industrială este o iluzie. Stabilitatea legislativă și eliminarea taxelor distorsionante pot debloca investiții masive, cu efecte pe termen lung.
Mesajul mediului de afaceri este, în esență, unul simplu: este pregătit să investească, să genereze locuri de muncă și să susțină creșterea economică. Dar nu o poate face singur.
Statul trebuie să devină partener, nu obstacol. România are de ales între a continua administrarea crizelor prin taxe și improvizații sau a folosi presiunea actuală ca declanșator pentru modernizare. Iar propunerile de la Concordia nu sunt o rețetă miraculoasă, dar sunt un punct de plecare lucid.
În acest moment, luciditatea este cel mai rar și mai valoros activ al economiei și al politicii românești.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
![Opinii: Despre nivelul intelectual, emoțional, de [ lipsă de ] maturitate și de gândire critică al celor ce au creat și al celor care rostogolesc porecla << Ilie Sărăcie >>](http://i0.1616.ro/media/2/2621/33245/22302490/1/radul.jpg?height=410)
