Aceasta a subliniat că, deși locuințele sociale au existat mereu, conceptul de „locuire accesibilă” a intrat relativ recent în dezbaterea publică, pe fondul unor presiuni economice tot mai mari.
„La un moment dat, din mai multe perspective, s-a înțeles că competitivitatea Europei depinde de capacitatea de a oferi locuințe. Studenții încep să plece din universități chiar și în economii foarte dezvoltate, companiile nu mai găsesc angajați, pentru că nu reușim să rezolvăm problema locuirii”, a declarat Ivana Katurić.
Ea a atras atenția că soluțiile nu pot ignora locuințele sociale, dar nici nu trebuie să se limiteze la acestea, din cauza riscului de segregare.
„Este foarte important să păstrăm segmentul locuințelor sociale pentru a evita ghetourile. Dezvoltările care se adresează doar unor grupuri specifice sunt dăunătoare pentru oameni, pentru oraș și pentru societate”, a explicat aceasta.
În lipsa unei definiții standard la nivel european, locuirea accesibilă rămâne un concept flexibil, adaptat fiecărei țări și chiar fiecărei regiuni.
„Nu există o definiție normativă la nivel european. Fiecare stat membru trebuie să decidă ce funcționează pentru contextul său. Putem vorbi despre praguri legate de venit – de exemplu 30% din venit – dar și despre grupuri țintă: studenți, tineri profesioniști, familii. Există și o dimensiune teritorială: ce este accesibil în Iași nu este accesibil în București”, a spus Katurić.
În unele zone, problema nu mai este doar prețul, ci lipsa efectivă a locuințelor.
„Există zone de stres unde piața de închiriere este complet inaccesibilă. Chiar dacă îți permiți, nu găsești, pentru că nu există”, a punctat ea.
Experta a insistat că definirea locuirii accesibile trebuie să meargă mână în mână cu stabilirea actorilor implicați și a mecanismelor de livrare.
„Trebuie să decidem cine sunt actorii: doar sectorul public sau și cel privat? Cum reglementăm mecanismele? Vorbim de profit limitat, de actori publici tradiționali sau de integrarea sectorului privat într-un cadru clar? Toate acestea trebuie dezvoltate împreună pentru un sistem funcțional”, a explicat aceasta.
În ceea ce privește modelele europene, Katurić avertizează că nu există soluții universale și că simpla copiere a unor exemple de succes este o greșeală frecventă.
„Avem o problemă cu benchmarking-ul – comparăm mere cu pere. Vorbim des despre Viena, Olanda sau Danemarca, dar aceste sisteme au fost construite în 50-60 de ani și apoi ne așteptăm la miracole. Nu așa funcționează lucrurile”, a spus ea.
Mai mult, diferențele culturale și instituționale fac dificilă replicarea directă a modelelor vestice în Europa de Est.
„Nu cred că inovația trebuie să vină doar din vest sau nord. Avem tradiții diferite, sisteme de welfare diferite, niveluri diferite de încredere în stat. În țări cu instabilitate ridicată și încredere scăzută, oamenii nu își vor bloca economiile într-un sistem cooperativ fără garanții solide”, a explicat Katurić.
În acest context, soluția este adaptarea selectivă a unor elemente care funcționează deja în alte țări.
„Putem lua bucăți din sisteme care funcționează și să le adaptăm. Dar trebuie să fim realiști: transformarea completă a sistemelor nu este ușoară și nici rapidă”, a subliniat ea.
Printre elementele-cheie identificate se numără modelele cu profit limitat, care stau la baza unor sisteme sustenabile.
„Modelul de limitare a profitului, existent în Viena sau Olanda, permite dezvoltatorilor să construiască și să stabilească chirii care generează profit moderat, dar sustenabil în timp. Acesta este nucleul sistemelor de locuire funcționale”, a explicat Katurić.
Totuși, ea avertizează că astfel de modele necesită timp și scară pentru a deveni eficiente.
„Nu vor deveni profitabile anul viitor sau în zece ani. Este o chestiune de scară și de răbdare”, a spus aceasta.
Pe lângă intervențiile structurale, regenerarea urbană și parteneriatele public-private pot juca un rol esențial.
„Există un potențial uriaș în proiectele complexe de regenerare urbană și în modelele PPP. Dar acestea funcționează doar dacă există stabilitate și reguli clare. Dezvoltatorii nu caută neapărat costuri minime, ci predictibilitate”, a declarat Katurić.
Lipsa de predictibilitate rămâne una dintre principalele probleme ale pieței.
„Au nevoie de certitudinea că regulile nu se schimbă în 1-3 ani și că autorizațiile vor veni într-un interval previzibil. Aceste blocaje nu apar din rea intenție, ci din incapacitatea sistemului public de a livra la timp”, a explicat ea.
În final, Katurić a subliniat importanța planificării pe termen scurt și lung simultan.
„Trebuie să construim un pipeline bazat pe două direcții: ce putem face imediat – rezultate rapide care mențin încrederea – și proiecte transformatoare, de anvergură, care trebuie începute acum pentru a produce efecte în viitor”, a concluzionat aceasta.
