Povestea virusurilor informatice începe cu experimente, dischete împrumutate și calculatoare care nu aveau nevoie de internet pentru a se contamina. Nici „primul virus” nu are un singur candidat incontestabil.
Contează dacă vorbim despre un experiment de laborator, un program care circula prin rețea sau unul care infecta calculatoare personale din afara mediului în care fusese creat.
De la un experiment la farsa unui adolescent
Creeper, realizat în 1971 de Bob Thomas la BBN (Bolt, Beranek and Newman – companie americană de cercetare și dezvoltare), testa deplasarea unui program între calculatoare conectate la ARPANET, sistem precursor al Internetului. Prin urmare, virusul respectiv, Creeper, nu trebuie confundat cu atacurile informatice de mai târziu. Era doar o demonstrație, pentru a se vedea dacă un program care se auto-inițiază se poate deplasa între calculatoare și exact asta făcea: săarea de la un calculator la altul, afișand acelasi text: "I'M THE CREEPER : CATCH ME IF YOU CAN".
Clasificarea potrivită pentru asemenea programe este cea de vierme informatic, conform definiției formulate de cercetătorul Fred Cohen, care spunea că un virus modifică alte programe pentru a introduce copii ale sale. Distincția privește mecanismul de răspândire, nu dimensiunea pagubelor sau existența unui scop financiar.
Mai târziu, în 1982, un adolescent de 15 ani, Rich Skrenta, a creat Elk Cloner pentru Apple II. Prietenii deveniseră precauți cu dischetele pe care le modifica pentru a le face farse. Noua idee permitea programului să rămână în memorie și să ajungă pe alte dischete introduse în același calculator. Practic, la fiecare a cincizecea pornire de pe o dischetă infectată, utilizatorul putea vedea un mic poem. Elk Cloner a devenit unul dintre primele exemple bine documentate de virus pentru calculatoare personale răspândit în afara laboratorului. O glumă circula acum fără ca autorul să mai atingă fiecare suport.
Mai departe, în 1986, virusul Brain a adus problema pe calculatoare compatibile IBM PC. Programul este asociat fraților Basit și Amjad Alvi din Lahore, Pakistan. În cod apăreau numele lor, adresa firmei și numere de telefon, un detaliu foarte diferit de anonimatul urmărit în multe atacuri actuale. Analiza F-Secure arată că Brain infecta zona de pornire a dischetelor și putea ascunde modificarea: când un program încerca să citească acea zonă, primea conținutul original. Autorii au susținut că intenția lor nu fusese distructivă.
Așadar, primele asemenea programe au demonstrat cât de ușor putea transporta software-ul un comportament nedorit: o dischetă împrumutată pentru un joc putea transmite și instrucțiuni pe care utilizatorul nu le ceruse. Contaminarea exista înaintea conexiunilor permanente, iar gestul obișnuit de a schimba programe între prieteni îi oferea mijlocul de transport.






















