Material redactat de Alexandra Atomei
Deja de două ore stau cu ochii pe monitor, în încercarea de a-mi găsi inspirația. Nu-mi spune nimic, nici măcar prima literă. “Scrie ceva cu esență, ceva care să transmită, pune ceva nou pe masă, o analiză, o informație.” Apoi mă întreb: de ce? Cam tot ce este obiectiv s-a spus. Diferența o poate face interpretarea. Și după cum bine unii cititori știu, îmi place să vorbesc cu și despre oameni. Iar exact asta voi face în rândurile de mai jos. Te voi dezbrăca pe tine, de măști.
Niciun lup nu uită că este lup, așa cum niciun vultur nu își confundă zborul cu identitatea sa, iar niciun cerb nu începe să creadă că este suma coarnelor pe care le poartă. Doar omul reușește această performanță extraordinară și profund paradoxală de a construi un rol atât de convingător, de admirat și de atent șlefuit, încât, într-o bună zi, ajunge să uite că este ceva mai mult decât el.
Poate că acesta este și unul dintre riscurile ascunse ale profesiilor construite în jurul performanței. Totul începe firesc, aproape inocent. Înveți o profesie, apoi performezi din ce în de mai mult. Acumulezi experiență, construiești credibilitate, câștigi încredere, iar lumea începe să îți ofere ceea ce fiecare profesionist caută, într-o măsură mai mare sau mai mică: recunoaștere. Devii expertul, omul pe care ceilalți îl caută atunci când lucrurile se complică. Devii partenerul, autoritatea, numele recomandat în conversații și prezent în agenda celor care au nevoie de răspunsuri. Iar procesul este atât de elegant și de lent, încât rareori observi momentul în care se produce schimbarea esențială.
În profesia juridică există puține conversații despre acest fenomen și poate tocmai de aceea merită purtată una. Pentru că, dincolo de legislație, argumente, negocieri și performanță, există o întrebare care devine din ce în ce mai relevantă pe măsură ce cariera înaintează: după ce ai petrecut douăzeci sau treizeci de ani devenind cineva, mai știi cine ești atunci când rămâi singur cu tine?
Poate că una dintre cele mai mari ironii ale succesului este faptul că, după ce petreci ani întregi încercând să devii cineva, există riscul să nu mai rămână suficient spațiu pentru omul care ai fost înainte.
Nu observi momentul în care se întâmplă, deoarece nu există o notificare sau un email care să te informeze că identitatea profesională tocmai a început să câștige teren în fața identității personale. Procesul este elegant, civilizat și aproape imposibil de detectat. Într-o zi ești avocat, în următoarea ești „avocatul”. Apoi devii partenerul, expertul, numele de pe ușă, omul care știe. Iar undeva, într-un colț din ce în ce mai discret al acestei povești, rămâne omul care, înainte de toate acestea, era pur și simplu om.
În profesia juridică există o întrebare pe care nimeni nu o adresează la conferințe, deși probabil ar genera cele mai sincere răspunsuri din întreaga sală. Nu este despre inteligența artificială sau despre viitorul pieței, leadership și nici despre dezvoltarea practicilor. Întrebarea este mult mai simplă și, tocmai de aceea, infinit mai incomoda: după ce ai petrecut zeci de ani devenind cineva, mai știi cine ești?
Sună filosofic, dar nu este. Este una dintre cele mai concrete întrebări pe care și le poate pune un profesionist aflat în a doua jumătate a carierei. Pentru că succesul produce multe lucruri: reputație, influență, autonomie, respect, acces și oportunități. Produce însă și ceva despre care vorbim surprinzător de puțin: identități atât de puternice, încât uneori ajung să eclipseze omul care le-a construit.
Societatea îi admiră pe avocați pentru claritatea gândirii, pentru disciplina intelectuală și capacitatea lor de a naviga zonele gri ale realității fără să piardă din vedere esențialul. Clienții caută certitudine, companiile caută răspunsuri, iar instituțiile stabilitate. Într-o lume care pare să funcționeze din ce în ce mai mult pe baza vitezei și a reacției imediate, avocatul continuă să fie una dintre figurile profesionale asociate cu rigoarea, controlul și judecata lucidă.
Dar există un cost al acestei poziții despre care se vorbește rar. Cu cât oamenii au mai multă nevoie de claritatea ta, cu atât devine mai greu să îți permiți propria confuzie. Și cu cât ești perceput mai mult ca o autoritate, cu atât devine mai dificil să îți recunoști îndoielile.
Și acum să începem adevărata conversație.
Carl Gustav Jung observa că fiecare dintre noi construiește de-a lungul vieții ceea ce el numea Persona, adică acea identitate sociala prin care putem funcționa în lume și prin care lumea poate funcționa cu noi. Persona nu este o minciună și nici o mască falsă, ba din contră: este expresia adaptării nostre la realitate, structura prin care devenim credibili, competenți și capabili să ocupăm un loc într-o comunitate. Problema nu apare atunci când construim această mască, ci atunci când succesul ei devine atât de mare încât uităm că este doar o parte din noi.
În multe profesii acest risc există. În profesia juridică, însă, el pare aproape inevitabil,deoarece avocatura nu este doar o ocupație, ci un mod de a gândi, de a observa lumea, de a construi argumente și a evalua riscuri. După suficient timp, toate acestea încetează să mai fie simple competențe și încep să devină reflexe. Iar reflexele, la fel ca zidurile, au obiceiul de a proteja și de a izola în același timp.
Știi momentul în care intri într-o încăpere și simți că numele tău a ajuns înaintea ta? Și, dacă suntem sinceri, aproape orice avocat experimentat a trăit măcar o dată scena aceea ușor absurdă în care merge la o cină cu intenția sinceră de a vorbi despre cărți, călătorii, copii, munți, vinuri sau despre orice altceva care nu implică legislație, pentru ca patruzeci și cinci de minute mai târziu să se regăsească explicând implicațiile unei clauze contractuale unei persoane pe care tocmai a cunoscut-o. Este amuzant, flatant și revelator. Pentru că lumea nu se atașează doar de oameni, ci și de utilitatea lor.
Viktor Frankl, omul care a supraviețuit lagărelor de concentrare și care și-a dedicat viața înțelegerii condiției umane, scria că omul poate suporta aproape orice dacă descoperă un sens suficient de puternic. Într-o epocă obsedată de performanță, poate că merită să reformulăm această observație într-un mod incomod: ce se întâmplă atunci când succesul începe să înlocuiască sensul?
Nu dezmint faptul că succesul este un instrument extraordinar. Însă există o diferență fundamentală între ceea ce construiești și ceea ce te susține atunci când construcția este gata. Aici intervine o dimensiune despre care profesiile profund intelectuale vorbesc foarte rar: instinctul. Civilizația modernă admiră omul care și-a disciplinat impulsurile, care își controlează emoțiile și care își bazează deciziile pe analiză și rațiune. Și pe bună dreptate. Însă aproape niciodată nu discutăm despre costul unei vieți trăite exclusiv în registrul controlului.
Pentru că, dincolo de expert, de lider, de avocat sau de antreprenor, continuă să exste o parte mai veche decât toate rolurile noastre, o parte care nu gândește în argumente și nu vorbește în strategii. O parte instinctivă care știe înainte să poată explica.
Imaginea care îmi vine adesea în minte este cea a unui lup. Nu lupul romantic din povești și nici simbolul facil al libertății absolute, ci animalul real, atent și prezent, capabil să citească mediul înainte să îl analizeze și să simtă schimbarea înainte să o înțeleagă. Poate că una dintre marile provocări ale profesiilor bazate pe expertiză este faptul că petrec atât de mult timp antrenând mintea, încât ajung să uite limbajul instinctului.
David Whyte, unul dintre cei mai lucizi observatori ai vieții profesionale contemporane, scria că adevărata maturitate nu apare atunci când ocupăm un anumit rol, ci atunci când încetăm să credem că suntem acel rol. Privită astfel, cea mai importantă provocare a profesiei juridice nu pare să fie adaptarea la tehnologie, atragerea talentelor sau construirea următoarei generații de lideri. Poate că provocarea este infinit mai personală: sa nu permitem succesului profesional să devină singura poveste disponibilă despre noi înșine.
Într-o zi, fiecare mandat se încheie, funcția îsi atinge apogeul, fiecare semnătură își pierde autoritatea, iar cartea de vizită ajunge într-un sertar. Iar atunci rămâne o întrebare la care niciun titlu, reputație sau vreun argument nu poate răspunde în locul nostru:
Cine sunt eu atunci când profesia nu mai vorbește prima?
Un material Legal Marketing
