Contagioasă e România, nu cei veniți de la muncă din afară

scris 13 apr 2020

Marea problemă este că atunci când o persoană ce a lucrat zece ani în străinătate se întoarce în România, chiar dacă intră pentru moment în izolare, va vedea că revine într-o lume bolnavă, de la care riscă ea să se molipsească, și nu invers.

Iar dacă stăm bine să ne gândim cât de mult bun simț exista în urmă cu 10-15 ani, se poate trage concluzia că fiecare partid ajuns la putere a fost mai nesimțit decât celălalt.

Din acest motiv, figuri precum Adrian Năstase sau Călin Popescu Tăriceanu - premieri care și-au dus la capăt mandatul - dau acum impresia că ar fi puncte luminoase pe eșicherul politic. Deși ei au pus pe piață în timpul lor mesaje nocive cum ar fi acela că economia duduie sau că lipsa de reforme e o formă de ajutor social.

Ceea ce înseamnă că în societatea românească putem vorbi de degenerare. Nesimțirea a evoluat mandat cu mandat, partid cu partid, și - ceea ce-i mai grav - a făcut prozeliți. De fapt, pe seama prozelitismului, nesimțirea a crescut cu viteză de ciupercă nebună.

Spectacolul funebru al statisticii, armă a autoritarismului CITEȘTE ȘI Spectacolul funebru al statisticii, armă a autoritarismului

Așadar cine e plecat departe, când revine, din Italia, Spania sau Regatul Unit, observă o societate alienată. Iar guvernările considerate vicioase la momentul plecării sale devin modele, ceea ce-i mărește deruta. Dar alături de aceste două exemple ce arată accentuarea gradului de decădere există și un al treilea: calitatea mass-media.

Presa ar trebui să fie o tribună de la care se vehiculează idei ce contribuie la educarea societății. Din păcate însă, în loc să se bată în argumente, ziariștii vântură “prefabricate” pe care le aruncă indiferent de ceea ce se discută în societate. Acesta este, fără îndoială, un exercițiu de îndoctrinare. Și astfel ajungem să vorbim din ce în ce mai mult de propagandă, nu de presă.

Totuși spălarea pe creier poate prinde într-un singur caz, dacă ia locul educației. De aceea puneau naziștii la loc de cinste spusele unui personaj dintr-o dramă a lui Hanns Johst: “Când aud de cultură, îmi vine să pun mâna pe pistol”. Spre disperarea unui alt german, filosoful Immanuel Kant, care rezuma că un popor fără cultură e ușor de manipulat.

Dar iată ceea ce ne poate salva de degenerare: educația. Fiindcă altfel ajungem să strigăm “Huo!” înainte să ascultăm opinia celuilalt.

Ca să se accentueze penibilul situației, în urmă cu 40 de ani râdeam de nepotul Sucă a lui nea Mărin, care între timp a ajuns în fruntea țării.

Nu știu cum ar fi fost dacă Nea Mărin ar fi condus mai departe România, cu înțelepciunea sa moromețiană. Dar cert este că Sucă a preluat șefia, exact la modul entuziast și iresponsabil descris în scheciurile încheiate cu ridicarea paharului cu zaibăr.

Cu sublinierea că Sucă nu era un personaj rău intenționat, ci doar prost pregătit, ceea ce făcea ca inițiativele sale să fie anihilate de lipsa de pricepere.

Deci nu este suficient să ai o mare dorință sau să faci declarații, mai e nevoie de expertiză și de responsabilitate ca să pui la punct o strategie.

Și dacă aceasta din urmă e necesară pentru obținerea stabilității, de la care să pornească reconstrucția României, Sucă n-are cum s-o facă, nu cu el se poate merge înainte. El e bun doar în secvența cu Nea Mărin, ca să ne distreze.

De ce a ajuns Sucă să conducă România după 1989? Probabil din cauza șocului cultural resimțit în urma departernalizării societății, atunci când a spus formal că nu mai dorește un conducător unic. Spun formal, fiindcă mereu au fost unii care s-au erijat după aceea în rolul de călăuza a poporului.

Însă au semănat ca două picături de apă cu Sucă pentru că au avut cunoștințe aproximative și responsabilitate aproape zero, situație care a făcut din generalizarea corupției un mod de viață unanim acceptat.

Dacă am dori să facem mișcarea inversă, de a vira spre rațiune și competență este clar că trebuie să renunțăm la nepotul Sucă, la enunțul considerat românesc că merge și așa.

Îl invoc pe Sucă, deoarece el e simbolul unei mentalități care nu ajută România să crească, deși e prezent la cele mai înalte niveluri decizionale, atât formale, cât și informale.

Din păcate, oamenii cu mentalitate lui Sucă vor promova unii la fel ca ei, chiar dacă spun că-s bine intenționați.

Ca să conchid, în urmă cu patru decenii l-am simpatizat pe Sucă și încă ne mai place, însă numai ca divertisment. El sau personajele caricaturale ale lui Caragiale nu trebuie să fie modele pentru societatea românească.

De fapt, între Sucă și Dorel nu-i mare diferență. Nu șmecheria de doi bani și rapacitatea e nevoie să ne ghideze. Nu de fanți de mahala avem nevoie, ci de persoane cu adevărat stilate, care să tragă poporul după ele, nu să aibă “originea sănătoasă” a celor cu mentalitate tip Sucă ce îi împing în față pe cei exact ca ei.

Dar, cei 16 prim miniștri pe care România i-a avut până acum în perioada post-comunistă probabil că își doresc ca, peste ani, să fie menționați în manualele de istorie pentru deciziile lor și, în general, pentru statura lor de oameni de stat.

Am însă o veste pentru întreaga clasă politică post-decembristă: nici unul din membrii acesteia nu se confruntă câtuși de puțin cu pericolul de a intra în cartea de istorie.

Motivul este simplu: pretențiile lor la statură istorică sunt în totală neconcordanță cu realizările lor efective, dar și cu percepția românilor asupra lor.

Pentru asta, e suficient să facem un exercițiu simplu: să încercăm să ne amintim nu doar numele unor demnitari și oameni politici de după Revoluția din 1989, ci și fapte, realizări, inițiative de-ale lor. Vom constata că, din păcate, acolo unde acest lucru este posibil, ne vin în minte doar măsuri și evenimente nefaste. Dar, ca să fim cinici, nici acestea suficient de pregnante pentru a fi reținute de memoria istorică.

Nu că mi-aș fi dorit să fiu contemporan cu supereroi negativi și nici nu sunt adeptul teoriei potrivit căreia istoria e determinată doar de Oameni Providențiali. Însă e cumva deprimant să trăiești într-o epocă a cărei constantă este anonimatul meschinăriei.

Și e și nefiresc. Căderea regimului comunist și trecerea la democrație și economie de piață ar fi trebuit să fie un adevărat eveniment fondator în istoria României, adevărata intrare în modernitate a țării, amputată de al doilea război mondial. Numai că figurile care s-au impus în prim-planul scenei politice din 1990 încoace nu au nimic din anvergura generației pașoptiste sau a celei care a creat România Mare. Nu este cazul să le idealizăm nici pe acestea - istoriografia oficială s-a ocupat prea mult timp cu asta - însă nu întâmpinăm nici o dificultate în a le asocia cu fapte și inițiative importante și cu efecte pe termen lung și foarte lung.

Nu este cazul cu clasa politică contemporană. Manualele de istorie o vor ocoli cu grație.

În fine, dacă ne uităm la cât spațiu a ocupat lupta politică în perioada recentă, în detrimentul administrării problemelor economice, poate că n-ar trebui să ezităm în a spune că o astfel de atitudine apropie colapsul.

Cele care-l pot provoca sunt pensiile, în condițiile în care numărul de salariați - cotizanți se plasează sub cel de pensionari - beneficiari. Dacă însă deficitul e accentuat și de cei cu pensii speciale, ce n-au contribuit la sistem, atunci falimentul statului poate surveni mai rapid!

Iar dacă, pe lângă acest lucru, România e constrânsă să aloce mai mult pentru Apărare, dezechilibrele se accentuează.

Modul iresponsabil de gestionare din ultimele trei decenii, cu maximul de lipsă de răspundere atins în perioada de creștere a taxelor în plină criză, generează deficite finanțate din îndatorare.

Ca să îndepărtăm colapsul, trebuie schimbată paradigma în care a funcționat până acum politicul: n-avem bani la stat, stricăm cash flow-ul menajelor cu taxe mai mari!

Nu, e nevoie ca românii să aibă mai mult venit disponibil ca urmare a eliberării societății de corupția politică, de adâncirea piețelor și întărirea diviziunii muncii, iar în paralel cu acestea va surveni o creștere a volumelor în toate ramurile de activitate și, implicit, lărgirea bazei de impunere.

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
coronavirus
carantina
economie