Nu descria o criză anume și nici nu încerca să joace rolul profetului. Observa însă ceva ce mulți ignorau: globalizarea, inovația tehnologică și integrarea accelerată a piețelor produceau simultan prosperitate și fragilitate.
Cu cât sistemul devenea mai eficient, cu atât devenea mai vulnerabil la șocuri.
Rădăcini românești și credința în libertatea economică
Poate că această sensibilitate față de marile transformări istorice își are rădăcinile și în propria sa poveste de familie. Tatăl său, Herbert Greenspan, provenea dintr-o familie de evrei români emigrată în Statele Unite într-o perioadă în care milioane de oameni căutau oportunități dincolo de Europa. Nu întâmplător, întreaga sa operă intelectuală a rămas marcată de respectul pentru libertatea economică și pentru mecanismele care generează prosperitate.
Aurul, Reaganomics și lecția economiei de piață
Cu mult înainte să devină cel mai influent bancher central al lumii, Greenspan își formulase deja o parte dintre convingerile fundamentale. În eseul Gold and Economic Freedom, publicat în 1966, el argumenta că aurul reprezintă un garant al drepturilor de proprietate, deoarece limitează capacitatea statului de a finanța deficite cronice prin deprecierea monedei. „Deficitele bugetare nu reprezintă altceva decât un mod ascuns de confiscare a avuției”, scria el, adăugând că ostilitatea etatiștilor față de aur izvorăște tocmai din incompatibilitatea dintre etalonul-aur și expansiunea permanentă a cheltuielilor publice. Chiar dacă avea să conducă ulterior cea mai puternică bancă centrală a lumii, reflexul disciplinei monetare nu l-a părăsit niciodată.
Această preocupare pentru libertatea economică l-a apropiat de generația care avea să schimbe direcția politicii economice americane în anii ’80. Dacă Milton Friedman a fost marele profesor al capitalismului american, iar Arthur Laffer a devenit simbolul economiei ofertei, Greenspan a reprezentat latura pragmatică a acelei revoluții intelectuale. El nu a inventat Reaganomics, dar a făcut parte dintre economiștii care au oferit fundația sa conceptuală. Prosperitatea, susținea Greenspan, nu este creată de stat, ci de investiții, concurență, acumulare de capital și libertatea indivizilor de a urmări oportunități economice.
În 1990, după prăbușirea comunismului, Greenspan observa că economiile de piață și-au demonstrat superioritatea practică asupra celor planificate, dar avertiza că succesul lor depinde și de reformarea sistemelor de valori. Concurența, profitul și antreprenoriatul continuau să fie privite cu suspiciune în multe societăți. Din această cauză, considera educația economică una dintre condițiile esențiale pentru consolidarea unei economii de piață funcționale.
Lumea în care instituțiile aleargă după piețe
Aceeași perspectivă apare și în The Age of Turbulence. Una dintre observațiile sale cele mai valoroase este că piețele financiare inovează întotdeauna mai rapid decât pot reacționa instituțiile. Din această cauză, stabilitatea perfectă este imposibilă. Turbulența nu poate fi eliminată, ci doar administrată. Reformele și ajustările sunt necesare, însă ele nu trebuie să distrugă flexibilitatea și concurența care fac posibil progresul economic. Pentru Greenspan, provocarea fundamentală a secolului XXI nu era construirea unui sistem lipsit de riscuri, ci menținerea unui echilibru între stabilitate și libertate.
În acest punct apare și Nassim Nicholas Taleb. Deși l-a criticat frecvent pe Greenspan după 2008, există o ironie intelectuală greu de ignorat. Taleb a explicat de ce sistemele complexe sunt vulnerabile la șocuri extreme. Greenspan observase deja că lumea se îndreaptă către o perioadă dominată de asemenea evenimente. Dacă Taleb a explicat mecanismul fragilității, Greenspan identificase mai devreme decorul în care aceasta urma să se manifeste.
Premonițiile ignorate ale lui Greenspan
Anii care au urmat au adus și alte exemple ale capacității sale de a vedea dincolo de consensul momentului. După izbucnirea crizei financiare, Greenspan avertiza că acumulările excesive de avere și evaluările artificiale ale activelor trebuie să se corecteze pentru ca economia să poată reveni pe o bază sănătoasă. El observa că ceea ce oamenii percep drept bogăție poate dispărea rapid și considera că revenirea durabilă depinde de stabilizarea pieței imobiliare și de restabilirea unor fundamente economice solide. Piețele l-au ignorat. Politicienii au preferat soluțiile rapide.
La fel s-a întâmplat și în 2016. Într-o lume obișnuită cu dobânzi apropiate de zero și cu inflație aproape inexistentă, Greenspan avertiza că această situație nu poate dura la nesfârșit. Randamentele obligațiunilor americane vor reveni către nivelurile istorice, iar inflația va reapărea, spunea el. La momentul respectiv, afirmația părea aproape absurdă. Totuși, experiența anilor următori avea să confirme încă o dată o lecție simplă pe care Greenspan o împărtășea cu Milton Friedman: nu există bani ieftini fără costuri și nu există prânz gratis în economie.
Dincolo de Federal Reserve
Preocupările sale mergeau însă dincolo de ciclurile financiare. Greenspan avertiza și asupra dezechilibrelor demografice care amenințau sistemele moderne de pensii. El aprecia că o economie lipsită de tensiuni majore ar presupune aproximativ patru salariați pentru fiecare pensionar, o observație care pare astăzi deosebit de relevantă pentru societățile occidentale aflate în plin proces de îmbătrânire. În spatele acestei reflecții se află aceeași idee fundamentală: prosperitatea nu poate fi separată de realitățile economice și demografice care o susțin.
Nu întâmplător, Greenspan l-a admirat pe Martín Redrado pentru refuzul de a ceda presiunilor politice și de a promova politici considerate iresponsabile. Dincolo de diferențele de context, el a rămas fidel ideii că instituțiile monetare trebuie să reziste tentației de a servi interese de moment.
Privită în ansamblu, moștenirea lui Alan Greenspan este mai complexă decât imaginea simplificată care i-a fost adesea atribuită după 2008. El nu a fost doar omul dobânzilor și al ședințelor Fed. A fost un intelectual al capitalismului, un apărător al disciplinei monetare și un observator atent al forțelor care transformă economia mondială. De la reflecțiile despre aur și drepturile de proprietate din tinerețe până la analiza unei lumi aflate în permanentă schimbare din The Age of Turbulence, firul roșu al gândirii sale a rămas surprinzător de constant.
Poate că adevărata sa contribuție nu constă în faptul că a prezis o anumită criză, ci în înțelegerea faptului că modernitatea economică este inseparabilă de incertitudine. Într-o epocă a soluțiilor facile, Greenspan a înțeles că prosperitatea depinde de capacitatea societăților de a rămâne flexibile, competitive și educate. Iar dacă până și Taleb și-a construit reputația explicând lumea dominată de șocuri și surprize, atunci nu este exagerat să spunem că autorul Lebedei Negre a ajuns să trăiască în lumea pe care Alan Greenspan o descrisese deja.
