În ultimii patru ani, achizițiile oficiale de aur au depășit în medie 1.000 de tone anual, dublu față de ritmul observat în deceniul precedent. Privită izolat, cifra este impresionantă. Privită în contextul celui mai recent sondaj al World Gold Council în rândul băncilor centrale, ea capătă însă o semnificație mai profundă.
Nu aurul se schimbă. Se schimbă percepția asupra lumii.
Poate cea mai importantă informație din întregul raport nu este că băncile centrale cumpără aur. Fac asta de mai mult timp. Noutatea este că aurul încetează să mai fie tratat ca o moștenire și începe să fie tratat ca o strategie.
Anul trecut, 64% dintre respondenți spuneau că gestionează aurul ca pe un activ strategic. Anul acesta, procentul a urcat la 75%. Totodată, ponderea celor care îl consideră în principal un „activ moștenit istoric” a scăzut de la 62% la 44%.
Diferența pare tehnică. În realitate, este fundamentală.
Un activ moștenit este păstrat pentru că există deja. Un activ strategic este cumpărat pentru că este considerat util.
Această schimbare de mentalitate apare și în alte răspunsuri. Peste 80% dintre băncile centrale cred că aurul va reprezenta o pondere mai mare din rezervele internaționale peste cinci ani. În același timp, 74% se așteaptă ca ponderea dolarului să fie mai redusă.
Aici apare însă una dintre cele mai frecvente interpretări greșite.
Raportul nu descrie o fugă din dolar.
Dacă acesta ar fi cazul, euro sau yuanul ar apărea ca marii beneficiari. Dar nu aceasta este concluzia sondajului. Băncile centrale nu caută un nou hegemon monetar. Ele caută mai puțină dependență de un singur activ.
Diferența este esențială.
Aurul nu este văzut ca înlocuitor al dolarului. Este văzut ca o completare a acestuia. Nu asistăm la o revoluție monetară, ci la o diversificare prudentă a riscului.
Poate tocmai de aceea aproape 89% dintre băncile centrale cred că rezervele globale de aur vor continua să crească în următoarele 12 luni, iar 45% spun că intenționează să-și majoreze propriile rezerve. În schimb, aproape nimeni nu vorbește despre vânzări.
Mai interesant este însă motivul pentru care aurul e cumpărat.
În discursul public, explicația dominantă e geopolitica. Sancțiuni, conflicte, tensiuni internaționale. Toate acestea contează. Dar raportul arată că nu sunt principalele motive.
Primele locuri sunt ocupate de alte argumente: performanța aurului în perioade de criză, rolul său de depozit de valoare pe termen lung și capacitatea sa de a diversifica portofoliile de rezervă.
Cu alte cuvinte, băncile centrale nu cumpără aur pentru că se pregătesc de război. Îl cumpără pentru că se pregătesc de incertitudine.
Există o diferență importantă.
De altfel, unul dintre cele mai interesante rezultate ale sondajului este că preocupările legate de sancțiuni se află semnificativ mai jos în clasamentul motivelor pentru care e deținut aurul. În schimb, performanța în perioade de criză și rolul său strategic sunt menționate constant printre cele mai importante argumente.
Poate că aici se află și explicația observației făcute cândva de Alan Greenspan: aurul nu concurează cu celelalte active prin randament, ci prin independența sa. Într-o lume a promisiunilor, el rămâne unul dintre puținele active care nu este obligația nimănui.
Aurul nu este tratat ca un activ al panicii. E tratat ca un activ al robusteții.
Raportul scoate în evidență și o altă fractură interesantă: cea dintre economiile dezvoltate și piețele emergente.
Pentru multe state occidentale, aurul reprezintă încă o moștenire istorică. Germania, Franța, Italia sau Statele Unite au acumulat rezerve importante cu multe decenii în urmă.
Pentru economiile emergente, situația e diferită.
Aici aurul nu este moștenit. E acumulat.
Diferențele de percepție-s remarcabile. Băncile centrale din piețele emergente sunt semnificativ mai preocupate de inflație, de nivelul dobânzilor, de conflictele comerciale și de schimbările din economia globală decât omologii lor din economiile dezvoltate.
Practic, raportul sugerează existența a două perspective diferite asupra lumii.
Una aparține celor care au construit sistemul actual.
Cealaltă aparține celor care încearcă să se adapteze la ceea ce ar putea urma după el.
Această schimbare de perspectivă explică și alte evoluții aparent tehnice.
Tot mai multe bănci centrale dezvoltă programe interne de achiziție a aurului. Peste jumătate dintre respondenții din economiile emergente au deja astfel de programe. În paralel, apar modificări în politica de depozitare.
De fapt, una dintre cele mai interesante concluzii ale sondajului World Gold Council este că băncile centrale nu aleg între depozitarea internă și cea externă, ci între concentrare și diversificare. Bank of England rămâne cea mai populară locație pentru păstrarea aurului, însă tot mai multe instituții monetare își distribuie rezervele între mai multe jurisdicții.Lecția pare desprinsă direct din istorie. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o parte importantă a aurului european a fost salvată nu pentru că a fost păstrată aproape, ci pentru că a fost mutată departe de zonele de conflict. Operațiunea Fish, evacuarea aurului britanic și a rezervelor unor state europene către Canada, a demonstrat că uneori cea mai bună protecție a unei rezerve strategice nu este grosimea seifului, ci distanța față de locul unde se produce șocul.
Nici aici nu asistăm la o ruptură. Nu este o fugă din Londra. E încă un exemplu al aceleiași tendințe: reducerea dependenței de o singură soluție.
Poate cea mai relevantă cifră din întregul raport este însă alta. Proporția băncilor centrale care gestionează activ aurul și îl folosesc explicit pentru managementul riscului a crescut de la 22% la 42% într-un singur an.
Practic, rolul aurului se schimbă chiar în interiorul instituțiilor care îl dețin.
El nu mai e doar o rezervă pasivă. Devine un instrument activ de administrare a incertitudinii.
Iar acesta e poate mesajul profund al întregului sondaj.
Băncile centrale nu cumpără aur pentru că se așteaptă la prăbușirea sistemului monetar internațional. Dacă ar crede asta, comportamentul lor ar fi mult mai radical.
Ele cumpără aur pentru că au devenit mai puțin convinse că lumea următorului deceniu va fi la fel de stabilă precum cea a ultimelor trei decenii.
În fond, prețul aurului nu urcă pentru că băncile centrale devin mai pesimiste. Metalul galben se apreciază pentru că băncile centrale devin mai prudente.
Iar când cei mai conservatori administratori de risc din lume încep să se asigure împotriva viitorului, poate că merită să fim atenți nu la aur, ci la motivele pentru care îl cumpără.
