Să spicuim: „poporul român e prost”, poporul e troglodit”, „incult”, „reacționar”, „condamnat” „visează la un tătuc” și câte și mai câte. Mai lipsea puțin ca vajnicii critici al populației să zică: „poporul ăsta nu ne merită”. Aș putea fi întrebat și eu, la rândul meu: „Bine, musiu, dacă ți-e atât de dragă plebea (pulimea, după unele surse), înseamnă că și mătăluță visezi la un regim autoritar!”
Nici gând. Am trăit 35 de ani în comunism, știu ce înseamnă autoritarismul, dictatura. Nu m-aș întoarce nici mort. Sau, poate, numai mort aș mai putea fi debarcat într-unul asemenea. Însă…
Principala trăsătură a democrației este egalitatea cetățenilor în fața legilor, libertatea cuvântului și a expresiei lui și, în particular, dreptul acelorași cetățeni de a-și trage permanent conducătorii la răspundere. Însă ceea ce trăim noi cu greu mai poate fi numit un regim democratic, iar ceea ce vedem de vreo treizeci și cinci de ani este o imitație grosolană a democrației occidentale, asezonată cu instituții și discursuri, dintre care foarte puține cu adevărat democratice. Și o diferență uriașă între vorbe și fapte. Ce constată cetățeanul obișnuit (da, ăla fără prea multă școală, fără expunere publică și fără resurse)? Că, dacă ai bani, poți fenta justiția și fiscul. Că politicienii promit una și fac alta, de regulă, opusă vorbăriei electorale. Că marile „tunuri” din România au rămas nepedepsite. Că el, cetățeanul, e cel care plătește pagubele, greșelile, ori hoțiile făcute de alții și o face rupând de la gura copiilor. Că existența și nemulțumirile lui nu contează, în timp ce niște neica Nimeni ocupă spațiul și timpul public. Că libertatea lui de mișcare și munca lui sunt puse deseori sub semnul întrebării, cu ajutorul unor legi strâmbe. Și mai vede că, în timp ce toată România strânge cureaua, taman cei chemați să îndeplinească legea sunt primii care își apără banii și privilegiile. Că, atunci când copiii lui dau de greu, ori sunt în pericol de moarte, autoritățile se spală pe mâini și se justifică cu paragrafe și regulamente. Aș putea cita aici zeci, sute, mii de cazuri în care neglijența, nepăsarea, dezinteresul ori nepriceperea statului s-au soldat cu crime, dezastre, nenorociri. Cetățeanul vede, pune cap la cap și constată că e neputincios. Pentru că un alt principiu nobil al democrației, prezumția de nevinovăție, cea care ar trebui să apere orice ins de nedreptate ori de abuz, este folosită din greu de speculanți, escroci, hoți, criminali și politicieni.
Ca să fiu înțeles mai bine, am să apelez la unul dintre cele mai răscolitoare fapte din istoria creștinismului. Aflată în topul încrederii sociale, al influenței și puterii, Biserica Catolică a fost parazitată de inși cu glas mieros, cu palmele împreunate, cu ochii rostogoliți în înalturi, dar care, de fapt, căutau o cale nestingherită spre a-și satisface poftele cu copiii enoriașilor. Pedofilie în haine bisericești. Biserica era ascunzătoarea perfectă, deasupra oricărei bănuieli. Ce alta mai bună? A fost un flagel mondial. Abuzurile asupra copiilor au curs prin mii de parohii. Iar părinții care descopereau cu groază că le-au fost violați plozii aveau mâinile legate. Celebra zicere „Lăsați copiii să vină la mine” a fost întoarsă ca o mănușă și a devenit opusul grețos al formulei cristice.
Acolo exista, vai!, o autoritate supremă, Dumnezeu, cu voința lui de neînțeleas muritorilor de rând. Inima părintelui era sfâșiată între copil și credință. Instituția și-a apărat cu ferocitate criminalii, de teamă să nu-și știrbească strălucirea și influența. Însă, în democrație, când nimic nu e deasupra legii, cetățeanul nu mai are ce și cui să reproșeze și tocmai legea îl leagă pe el de mâini și îl cocoloșește pe abuzator. Autoritatea care îi calcă viața în picioare cu regulamente și excepții se autonumește, chipurile, democrație. Da, democrația are cele mai bune principii, cele mai favorabile, cele mai corecte. Individul ar trebui să se simtă în siguranță, pentru că justiția îl va apăra, munca lui va fi corect evaluată, copiii vor învăța cot la cot cu ceilalți puștani, sănătatea lui, atâta câtă e, va fi oblojită în spitale, iar în caz (nu haz) de necaz, democrația tuturor îi va sări în ajutor. Doar că, la noi, astea au rămas numai principii – repet, cu câteva excepții, respectate pe ici, pe colo. Însă principiile astea moderne și corecte nu mai sunt, și asta într-un ritm accelerat, oglinda societății. Nu, cetățeanul nu neagă ce s-a făcut, în schimb îl ustură la lingurică ce nu s-a făcut, s-a făcut prost sau s-a furat, fără ca nimeni să plătească. Repet, cetățeanul (da, până și ultimul dintre oameni) vede că e ceva strâmb în societate, dar nu poate pune degetul pe rană. Prezumția de nevinovăție s-a transformat din principiu luminos în umbrelă, un soi de „Lăsați copiii să vină la Mine”. Sub ea nu te plouă nici legile, nici autoritățile, nici societatea. Însă nu poți cere cetățeanului să fie un fin analist, un teoretician destoinic ori chiar un filosof-manager. El vrea nițică ordine și nițică claritate. El caută un vinovat. El nu vrea înapoi ceaușismul și nici comunismul. Nu e atât de prost să pună botul. Năuci, zărghiți și zăpăciți or mai fi – să fie sănătoși –, dar eu vorbesc de marea majoritate.
Cetățenii României vor să trăiască mai bine și domnia legii să fie pentru toți. Ei știu – toți – că România are un imens potențial uman, economic, turistic, intelectual. Doar că la toate capitolele stăm rău, vorba lui Cațavencu. Și aici, plebea și liderii au aceeași tentație: să arunce odată cu apa murdară din copaie și pruncul proaspăt spălat. Vinovatul e democrația. O vorbă bună spune că nu vezi pădurea din pricina copacilor. Nimeni nu mai vede beneficiile, tocmai pentru că sunt copleșite de armata profitorilor pe care legea, regulamentele și prezumția de nevinovăție îi scoate cu băsmăluțele tot mai curate. Repet ce am zis și în articolele anterioare: nu e posibil ca o evaziune de zeci de miliarde de euro să fie acoperită din taxe și impozite. Nu e posibil ca o țară perfect echilibrată energetic să cumpere energie la prețuri fabuloase. Nu e corect ca sute de companii de stat falimentare să supraviețuiască din banii comuni, nu e admisibil să existe consilii de administrație pe criterii politice, nu e moral să existe pensii mai mari decât salariul, obținute în floarea vârstei. Sunt zeci, sute de lucruri anormale, care ciuruiesc democrația, o atacă, o subminează, o mânjesc din toate părțile.
Ei bine, printr-un proces zilnic de degradare, oamenii au ajuns să identifice „democrația originală românească” cu ceea ce o distruge.
Concluzia mea e simplă. Cei care doresc un regim autoritar nu doresc (paradoxal) eliminarea democrației, ci întărirea ei. Adică vor un singur lucru, perfect democratic: respectarea legilor – pentru toți. Ceea ce nu știu acești cetățeni e că autoritarismul are un parcurs identic oriunde în lume. Începe grandios, apoi se îndrăgostește de putere și nu-i mai dă drumul cu nici un chip. Și atunci începe nenorocirea. Ajunge repede la crimă. Compatrioții noștri nu știu asta, pentru că ori cred că ceaușismul a făcut ceva când se putea face bine, ori cred că un lider luminat nu va mai repeta greșelile trecutului. Așa ceva e, vai!, imposibil.
Însă vreau să termin pe o notă optimistă. Ce-ar fi ca, în loc să aruncăm și pruncul din copaie, să aruncăm numai zoaiele? Minciuna, incompetența, bunul plac, nedreptatea, indolența și abuzul. Dacă am îndrepta toate aceste greșeli, cu mai puțin efort și cu consecințe mai puțin imprevizibile, ar fi chiar atât de nașpa? Nu-i așa că s-ar mai curăța democrația de mizerie și n-ar mai trebui să fugă de acasă?
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
