În dreptul constituțional și în jurisprudența Curții de la Strasbourg se vorbește frecvent despre the chilling effect, concept preluat din doctrina americană, care se referă la efectul de intimidare până la paralizie (sau îngheț) a cetățeanului sub presiunea unei legi sau acțiuni a statului.
E vorba practic de situația în care o măsură a unei autorități sau o normă legală incriminează și sancționează în așa măsură discursul sau comportamentul justițiabilului încât îl reduce pe acesta la tăcere de frica repercusiunilor.
Victima principală: libertatea de exprimare. Declarată inviolabilă de Constituție și consacrată ca drept fundamental în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Aflând, vorba unui filozof interbelic, că „exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru ca ideile să fie percepute senzorial și de proști”, Parlamentul a oferit recent poporului o mostră a efectului descris, în proiectul pentru completarea Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, precum și pentru completarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
Conform propunerii legislative, va constitui contravenție: „manifestarea, în relațiile cu instituțiile publice și angajații acestora, a unui comportament lipsit de respect, provocator sau intimidant, agresiv sau recalcitrant, inclusiv prin refuzul de a respecta indicațiile personalului din instituții publice”, sancționată cu amendă între 5.000 și 20.000 de lei.
Iar în cazul în care conduita e repetată într-un interval de 24 de ore de la constatarea primei fapte, contravenția poate fi sancționată cu prestarea unui număr de ore în folosul comunității; nu e prea clar câte, din formularea eliptică a textului legal.
„Refuzul de a respecta indicațiile personalului din instituții publice” (sic!). Indicațiile, care or fi ele. Hammurabi, Iustinian și Moise să se ascundă. Funcționarul public la butoane! Cetățeni, drepți!
Doar că, într-un sistem de drept cu ordine constituțională, textul ar trebui să respecte și exigențele constituționale, și rigorile care rezultă din Articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind libertatea de exprimare, respectiv din jurisprudența Curții pe marginea subiectului. Or, libertatea de exprimare, așa cum a arătat în mod repetat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, „constituie una dintre temeliile esențiale ale societății [democratice], una dintre condițiile fundamentale pentru progresul acesteia și pentru dezvoltarea fiecărui om” (Handyside împotriva Regatului Unit, 1976, § 49; Sanchez împotriva Franței [GC], 2023, § 145).
În context, Curtea a subliniat că libertatea de exprimare „se aplică nu doar informațiilor sau ideilor primite favorabil sau considerate inofensive ori neutre, ci și celor care jignesc, șochează sau tulbură; acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și deschiderii de spirit, fără de care nu există societate democratică” (precizează ghidul pe marginea Articolului 10 elaborat de Curte - https://ks.echr.coe.int/documents/d/echr-ks/guide_art_10_eng).
În același ghid, se arată că „libertatea de exprimare este supusă unor excepții, care trebuie însă interpretate strict, iar necesitatea oricărei restricții trebuie demonstrată convingător.”
Cu alte cuvinte, acest drept fundamental poate fi restrâns, dar numai în mod excepțional, cu intervenții de precizie chirurgicală, justificate de un scop considerat superior și limitate la satisfacerea scopului în cauză.
Curtea Europeană a stabilit prin jurisprudența sa amplă un set de condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, fără de care nu poate fi permisă ingerința statului în libertatea de exprimare. Cel puțin nu fără încălcarea Convenției și compromiterea democrației.
Astfel, orice restrângere, pentru a fi permisă, trebuie să:
- treacă testul legalității,
- să urmărească unul dintre scopurile legitime prevăzute exhaustiv în art. 10, alin.2 din Convenție și
- să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului legitim invocat și proporțională cu acesta.
Aplicând aceste principii la proiectul de lege menționat, o serie de aspecte ridică cel puțin semne de întrebare:
- Testul legalității:
Curtea a arătat că o lege trebuie să fie accesibilă și formulată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să-și regleze conduita și să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele acțiunilor sale.
De altfel, și potrivit Legii 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art.8, alin. 4: „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă.”
Noțiuni precum „lipsit de respect”, „provocator”, „intimidant”, „agresiv”, „recalcitrant” sau „comportament care să nu afecteze activitatea personalului” sunt vagi, echivoce, derutante. Ca să nu mai vorbim de caracterul discreționar al prevederii care obligă cetățeanul la respectarea indicațiilor personalului din instituții publice.
Lipsa de precizie în redactarea textului legal face dificilă, dacă nu imposibilă, înțelegerea obligațiilor de către justițiabil, deschide calea unor abuzuri, prin sancționarea acestuia după bunul plac al organului de constatare și, implicit, declanșează efectul de intimidare (the chilling effect) dezavuat de Curte.
- Condiția scopului legitim:
Din expunerea de motive rezultă că scopul proiectului de lege ar fi ocrotirea personalului din cadrul autorităților și instituțiilor publice, oropsit de poporul tot mai indisciplinat. Și instituțiile însele par – din formularea textului legal - victimele epidemiei de insolență. Obraznic neam.
Doar că, în repetate rânduri, Curtea a stabilit că limitele criticii acceptabile sunt mult mai largi în ceea ce privește persoanele cu statut public (politicieni, funcționari publici) decât în cazul persoanelor private, deoarece acestea se expun inevitabil și conștient unei examinări atente. Aceste figuri publice trebuie, în consecință, să manifeste un grad mai mare de toleranță. Asta nu înseamnă că ele nu pot fi protejate de atacuri verbale ofensatoare și abuzive în timpul serviciului, dar nivelul de toleranță cerut în cazul lor este mai ridicat decât în cazul cetățenilor obișnuiți.
Iar limitele criticii acceptabile în ceea ce privește organele executive, în virtutea rolului lor într-o societate democratică, sunt cu atât mai extinse, fiind aproape de neimaginat legitimarea cenzurii cetățenilor în numele protecției instituțiilor publice.
- Condiția restricției necesare într-o societate democratică:
Libertatea de exprimare, fundamentală cum spuneam într-o democrație, include dreptul de a exprima idei care „jignesc, șochează sau deranjează” statul sau o parte a populației. Tot în accepțiunea Curții, „libertatea de exprimare acoperă și un anumit grad de exagerare sau chiar provocare, inclusiv în presă”.
Pentru respectarea caracterului „necesar” al restricției, aceasta trebuie să răspundă unei „nevoi sociale presante” și să fie „proporțională cu scopul legitim urmărit.”
De înțeles nevoia de confort emoțional a funcționarului public, sensibil și el la critică, ca tot omul, dar de aici, până la „nevoia socială presantă” pare o cale cam lungă. Și nu e la fel de ușor de priceput de ce doar funcționarul public ar merita așa o tandrețe, iar nu și cei din mediul privat sau cetățeanul confruntat cu comportamentul „lipsit de respect, provocator sau intimidant, agresiv sau recalcitrant” al slujbașului neamului.
Și, de fapt, lăsând deoparte caracterul presant, însăși necesitatea restricției este, folosind un eufemism, îndoielnică, când aceeași Lege 61/1991 sancționează contravențional „săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora”.
Iar conduitele agresive/amenințătoare sunt deja reglate și prin prevederile Codului penal care incriminează tulburarea ordinii și liniștii publice (art. 371), amenințarea (art. 206) și ultrajul (art. 257).
În plus, din perspectiva caracterului necesar și proporțional al restricției, în jurisprudența generată de aplicarea Articolului 10 din Convenție apar o serie de alte circumstanțieri potențial relevante în cauză, referitoare la:
- Distincția între judecată de valoare și fapte: Curtea face o distincție clară între restricția afirmațiilor factuale (a căror veridicitate poate fi demonstrată) și cea vizând judecățile de valoare (care nu pot fi dovedite). O lege care nu face această distincție și cere proba veridicității unei judecăți de valoare este, prin ea însăși, incompatibilă cu libertatea de opinie.
- Distincția între critică și insultă gratuită: Curtea distinge între un limbaj șocant și ofensator, care este protejat de Articolul 10, și un limbaj care constituie o denigrare gratuită, având ca singur scop insulta, care ar putea să nu beneficieze de protecția Articolului 10. Definirea largă, fără nuanțe, a „comportamentului lipsit de respect, provocator sau intimidant, agresiv sau recalcitrant " ar putea include nu doar insulte gratuite, ci și critici legitime, formulate într-un limbaj puternic sau provocator, critici protejate de Constituție și Convenție.
- Context și impact: Contextul în care sunt făcute declarațiile sau se manifestă comportamentul (ex: în timpul unui protest) este important. Declarațiile orale, de pildă, pot fi judecate cu o indulgență mai mare, deoarece vorbitorul are mai puțin timp pentru a le formula.
- Sancțiunile aplicabile: Natura și severitatea sancțiunilor sunt factori esențiali pentru aprecierea restricției. Curtea este foarte atentă la efectul de intimidare (chilling effect) pe care îl pot avea sancțiunile, chiar și cele minore sau simbolice. Dacă sancțiunile prevăzute de proiectul de lege sunt considerate disproporționat de severe, ele ar putea descuraja cetățenii să interacționeze cu funcționarii publici sau să critice acțiunile acestora, subminând astfel dezbaterea publică și rolul de „câine de pază” al presei și al societății civile.
Iar sancțiunile din proiectul analizat sunt departe de a fi simbolice, mergând de la amenzi considerabile (de până la 20.000 de lei), până la muncă în folosul comunității.
Derizorii nu sunt, dar sunt proporționale, pe măsura obiectivului nobil protejat? Vă voi lăsa pe dumneavoastră să vă pronunțați. Nu înainte de a remarca (grației poziției APADOR-CH) că aceeași lege pedepsește alungarea copiilor din locuința familială cu amendă între 200 și 1.000 de lei.
„Nu vă speriați, doamnă. E groaznic.” (E. Ionescu)
Ioana Romana Laurențiu este Co-Managing Partner al casei de avocatură „Laurențiu, Laurențiu și Asociații” și publicist.
