Printre reformele din Pachetul 2 pentru care Guvernul și-a asumat răspunderea se află și „conversia obligatorie” în capital social a împrumuturilor asociaților către societate, în situația în care activul net al acesteia este mai mic de jumătate din capitalul social subscris și problema nu este remediată în termenul prevăzut de lege.
Abordată în toată presa de profil, măsura a indignat în special protagoniștii din zona de start-upuri, dar și mediul de afaceri în general. De la fonduri mari de investiții, la asociații de angel investors și start-upuri, la toate nivelurile s-a arătat, mai vocal sau mai temperat, că împrumuturile convertibile sunt esențiale ca mecanisme pentru finanțarea start-upurilor, iar forțarea conversiei ar duce la evaluări incorecte, diluări neintenționate și haotice ale acționariatului și ar descuraja investițiile în România, cu riscul reorientării start-upurilor spre alte jurisdicții.
Consiliul Economic și Social (CES) a susținut aceste preocupări, spunând în esență că măsura „taie punțile de salvare ale start-upurilor” și șansa ca „acestea să poată crește și deveni potențiali lideri globali”.
Ca răspuns la îngrijorările manifestate, Guvernul a ajustat în mai multe rânduri forma inițială a proiectului, modelând-o printr-o serie de excepții menite să liniștească investitorii.
Până aici, criticile par de oportunitate. Dincolo de adecvare însă, măsura ridică o serie de probleme din perspectivă juridică, dintre care unele sar în ochi chiar de la prima vedere, fără un demers analitic extins, care suspectez că ar releva și altele.
„Conversia obligatorie”, despre care se vorbește generic în relatările din mass-media și în pozițiile antreprenorilor, folosindu-se pe alocuri chiar sintagma de „conversie automată”, este de fapt reglementată sub forma obligației societății (aflate în situația descrisă de lege) de a converti creanțele asociaților în capital social, conduita contrară constituind contravenție, sub sancțiunea stabilită prin același proiect.
Textul vorbește așadar despre obligația societății de a majora capitalul prin conversia creanțelor acționarilor, dar pentru o astfel de operațiune este necesar și acordul acționarului care a acordat împrumutul, respectiv al creditorului.
Până la urmă, creanța acționarului care a împrumutat societatea este un bun, un bun incorporal, iar acționarul este proprietarul acestui bun. Pe care îl poate cesiona (gratuit sau oneros), aporta – cu unele limite – la capitalul social al unei alte firme, cu care poate garanta obligații etc. Pe scurt, un bun de care acesta poate dispune liber.
Textul legal nu vorbește însă, cel puțin nu expres, și despre obligația creditorului (acționarului) de a consimți la conversie, și nici despre vreun efect al legii care să genereze automat conversia, fără acordul acționarului creditor.
Ar putea exista voci care să spună că obligația (sau efectul) se subînțelege.
Dar a impune creditorului conversia creanței sale, a dicta practic ce face cu propriul său bun (creanța) ar fi o formă de ex+propriere, în sensul originar al termenului – de a priva pe cineva de proprietatea sa. O asemenea măsură nu ar putea fi dedusă pe cale de interpretare, ca rezultând implicit din textul legal care prevede obligația societății de a converti împrumutul în capital social. Și, chiar dacă ar fi prevăzută expres, măsura ar fi discutabilă, iar reglementarea ei delicată, prin prisma atingerii aduse dreptului de proprietate garantat de Constituție.
Or, dacă de fapt acționarul creditor nu are obligația de a consimți la conversie și ea nu se produce nici automat, prin efectul legii, ce se întâmplă când societatea vrea să convertească, dar creditorul refuză asta? Într-o astfel de ipoteză, societatea nu își execută obligația de conversie prevăzută de lege, dar nu face asta cu vinovăție, ci din motive străine de voința sa. E fapta (licită) a unui terț (creditorul) cea care împiedică executarea. Mai poate intra în joc răspunderea contravențională a societății în acest caz?
Și, așa stând lucrurile, este cu adevărat conversia reglementată în Pachetul 2 una obligatorie?
Sigur, dacă ar fi, s-ar ridica o serie de alte întrebări. De pildă, ce se întâmplă cu garanția unui terț asupra unei astfel de creanțe convertite în capital social? Trece implicit asupra acțiunilor dobândite de acționarul creditor prin conversie, iar creditorul garantat se trezește cu o garanție asupra unor acțiuni cu lichiditate incertă și cu valoare incertă, adesea foarte fluctuantă?
Și toate aceste necunoscute nu afectează ceea ce doctrina juridică numește securitatea dinamică a circuitului civil? Cu alte cuvinte, dacă nici dreptul de proprietate garantat de Constituție nu mai e un reper de neclintit, mai joacă cineva la ruleta românească?
Scopul legiuitorului poate fi unul legitim și intenția bună. Dar când e vorba de lege, e vital ca și mijloacele să fie cele potrivite. Căci știm cum e cu intențiile și ce drumuri pot ele să paveze.
Ioana Romana Laurențiu este Co-Managing Partner al casei de avocatură „Laurențiu, Laurențiu și Asociații” și publicist
