Pe lângă criza de încredere perpetuă, România este acum într-o plină criză bugetară. Și tocmai asta face ca toate deciziile, oricât de corecte sau necesare ar fi din punct de vedere economic, să fie resimțite și mai dur în societate.
Zilele acestea, România a fost pusă pe masa de operație. Doar că bisturiul a fost pus pe partea de jos a societății. De la angajatul cu bonuri de masă, la profesorul fără vouchere. De la IT-istul căruia i s-au tăiat facilitățile, la micii antreprenori care plătesc mai mult și primesc mai puțin, iar lista poate continua.
De ce noi, cei de jos, simțim primii tăierile?
Cea mai grea întrebare nu este “de ce tăiem?”, ci “de ce tăiem de la cei mai mulți și mai vulnerabili?”
Pentru că acolo e, cinic spus, cel mai simplu. E matematică rece: unde sunt bani rapizi, acolo se taie prima dată. Dar e și politică pură: omul obișnuit n-are sindicat puternic, nu blochează legi în Parlament, nu are pârghii. În schimb, dacă atingi zona „sensibilă”, cum ar fi pensiile speciale, funcțiile politice sau consiliile de administrație, intri pe teren minat.
În timp ce omul de rând simte primele efecte - reduceri de sporuri, concedieri, creșteri de taxe indirecte (TVA, accize la combustibil, alcool, tutun, etc.) – pensiile speciale, indemnizațiile fabuloase ale unor membri în consilii de administrație și alte privilegii rămân, în mare parte, nederanjate.
Este realitatea dură. Pentru că e mult mai ușor să tai 10.000 de vouchere decât 100 de pensii speciale, chiar dacă moral ar părea că ar trebui să fie invers.
O pensie specială tăiată înseamnă ani de procese, decizii de la Curtea Constituțională, poate chiar despăgubiri. Este o luptă lungă la care politicienii nu prea se încumetă, pentru că și-ar tăia creanga de sub picioare.
În plus, cum ziceam mai sus, omul obișnuit n-are sindicat puternic, n-are acces la televiziuni și nici la consilii de administrație bine plătite. Când îl lovești, reacția e emoțională. Când lovești sistemul, e instituțională. Ceea ce e mult mai periculos pentru cariera politică a oricărui premier, președinte, sau oricare altă funcție publică.
Funcțiile multiple, consiliile de administrație, agențiile fantomă, toate acestea sunt parte dintr-un ecosistem tăcut, transpartinic. Azi ai tăi, mâine ai mei. Și nimeni nu vrea să saboteze mașinăria care hrănește întreaga clasă politică.
Reforma reală ar însemna să scoți din priză aceste sisteme. Dar când întrerupi curentul, se întunecă și în propriul partid. Iar dacă se întunecă în cadrul partidului, costurile sunt pe măsură.
Guvernul vorbește despre eficiență, dar tace când vine vorba despre durată. Despre reduceri, dar nu despre ce urmează după ele. Nimeni nu spune dacă aceste măsuri sunt temporare sau definitive, dacă sunt un tratament temporar sau este o amputare.
Unde poate fi pericolul real dacă nu se fac reforme coerente?
În lipsa acestor măsuri, România riscă trei scenarii dure:
- Intrăm într-o spirală a datoriilor, cu un deficit uriaș, dobânzi mai mari pentru împrumuturi și blocarea fondurilor europene. În 2025, riscăm să nu mai avem bani nici pentru funcționarea zilnică a statului.
- Investitorii pleacă. Fără predictibilitate, fără claritate fiscală, companiile îngheață angajările, opresc investițiile sau își mută afacerile în altă parte. Iar asta înseamnă mai puține locuri de muncă și salarii stagnate sau chiar mai mici.
- Furie socială. Când omul de rând simte că doar el plătește prețul reformei, apare furia. Și când furia nu găsește răspunsuri, votează extrem. Apar proteste spontane, lehamite generalizată, discursuri populiste. Și uite așa dintr-o serie de măsuri de criză communicate prost, se nasc idei ce produc reacții extreme.
Poate că nu tăierea în sine ar fi problema. Ci cum este făcută și ce se construiește din și după aceste tăieri. Măsurile pot fi înțelese. O reformă dură poate fi acceptată dacă e explicată. Dacă oamenii văd direcția. Însă dacă par a fi aplicate doar în partea de jos a societății, oamenii simt că sunt singurii care plătesc prețul acestor măsuri. Ele nu trebuie să fie nici populiste, nici populare, dar să fie echitabile pentru fiecare parte a societății.
Există oare și un scenariu optimist?
Există, dar cel pe care îl văd eu, nu vine din cifre, ci din încredere. Dacă liderii ar comunica deschis, ar arăta clar unde se duc banii economisiți și ar accepta să se taie și „de sus”, am putea vorbi despre un început real de recâștigare a încrederii publice.
Dacă am vedea o listă cu 100 de sinecuri eliminate, ar fi un semnal puternic. Dacă am ști exact ce se întâmplă cu fiecare leu economisit… de exemplu, investiții în spitale, în educație, în digitalizare, poate am accepta mai ușor și efortul pe termen scurt, dacă am ști sigur că este unul constructiv.
Cristian Retegan este consultant în comunicare publică. A coordonat campanii electorale și media în țări din Africa, America de Sud și Europa de Est. Este pasionat de educație și inovare civică, considerând că educația, în special cea civică și politică, reprezintă fundamentul unei societăți competente și democratice
