Nu știu alții cum sunt, dar mie, când mă gândesc la economia noastră, la prichiciul ei cel humuit, la civilizația cu smotocei la capăt de crăpau ministerele jucându-se cu dânșii, parcă-mi saltă inima-n piept de mâhnire.
Nu am să mă jelesc ca unul dintre acei culturnici serioși, care bat apa-n piuă despre noblețea culturii și înălțimea nivelului cultural al apelor Dunării. N-am de gând. E mai nașpa decât sfântul predicând păsărilor. Dar pot să zic altceva, mai simplu. O țară fără un nivel educațional și intelectual înalt e condamnată la înapoiere. Într-un fel, e destinul nefardat al Americii contemporane, al cărei viitor tehnologic e alcătuit și proiectat în mare măsură de inteligența de import.
Însă America e o țară bogată. Ea își permite să cumpere. Noi ne permitem să pierdem. O populație 45% analfabetă funcțional nu are nimic altceva de făcut în secolul XXI decât să își vândă munca fizică și să accepte că inteligența, tehnologia, inventica și inițiativa privată de înaltă calificare vor veni din altă parte.
Celor care cred că exagerez le spun o poveste micuță. În urmă cu 1000 de ani, centrul lumii științifice, artistice și filosofice nu se afla în Europa, ci în spațiul islamic (califatele arabe și persane), în special în Orientul Mijlociu, Persia (Iran), Andaluzia (sudul Spaniei de azi) și nordul Africii. Această perioadă este cunoscută, în istorie, drept „Epoca de Aur a Islamului”. Bagdadul era capitala lumii, oricât de ciudat v-ar părea. Pe la 1100, Al-Ghazali a devenit o figură centrală în schimbarea de atitudine față de știință, în special prin celebra sa lucrare „Incoerența Filosofilor” (Tahafut al-Falasifa).
El a criticat filosofia și utilizarea excesivă a rațiunii în teologie, susținând supremația revelației asupra rațiunii. Această poziție a influențat puternic gândirea religioasă ulterioară și a dus la subordonarea rațiunii și a științei seculare față de dogma religioasă. Rezultatul (până în ziua de azi) a fost o întârziere dramatică a cunoașterii în spațiul islamic, astfel încât, dacă ne uităm la spațiul dominat de această credință, suntem martorii unei subdezvoltări evidente, economice și sociale.
Salvarea altor state a venit în modernitate în principal din bogăția subsolului. Petrolul a echilibrat balanța. Dar civilizația islamică a fost, secole de-a rândul, sub dominația imperiilor dezvoltate tehnologic sau ancorată încă în Evul Mediu timpuriu.
Așadar, când vorbesc de această disprețuită cultură, nu voi plescăi din buze cu satisfacție superioară, ci voi fluiera a pagubă. Lipsa de școală, de cultură, de știință, de înțelegere se vor plăti curând. Dacă nu reparăm foarte repede învățământul și cultura, oricâte taxe, impozite, restructurări și digitalizări am elibera din băierile sacului guvernamental, partida e pierdută. România va fi condamnată la export de materie primă cenușie. Pentru că un popor nu e „prost” sau „deștept”. IQ-ul este cam egal răspândit în natură, de la o țară la alta, de la orașe la sate.
Numai că inteligenței îi trebuie școală: adică exercițiul gândirii, al spiritului critic, al curiozității și, de ce nu, răsplata din final. Altfel moare. Istoria țării noastre e plină de exemple de tineri care au studiat în străinătate și s-au întors acasă. Acum, din tot ce știm, cei mai mulți adolescenți au un singur vis: să-și părăsească țara. E ca și cum de la team-ul McLaren ar pleca designerul, inginerul șef, electronistul, programatorul și șoferul. Rămâne echipa, doar că fără direcție, cunoaștere și scop. Oameni buni, foarte buni pe tarlaua lor. De neînlocuit. Dar vârfurile decizionale au dispărut în ceață.
În strâmtoarea financiară în care se zbate România, economiile făcute în învățământ și cultură sună, mai degrabă, a condamnare la moarte. De ce? În primul rând, pentru că reprezintă o parte minusculă din PIB, iar ce rezultă din strângerea curelei e nesemnificativ în contextul României.
Dau ca exemplu piața de carte, ultima din Europa, în valoare totală de 120 de milioane de euro. De ce e atât de mică? Păi, pentru că nu prea mai există cititori. Cititul a devenit un lux și un lucru demn de dispreț. Iar categoria socială care citește face parte din partea de jos a clasei medii și partea de sus a clasei sărace. Oameni cu bani mai puțini. Pentru acești mohicani, creșterea generală a prețurilor înseamnă și o carte sau două mai puțin.
Vin facturile, mâncarea, medicamentele și rup coperțile cărților. 29,5% dintre români au declarat că au citit cel puțin o carte în ultimele 12 luni (anul 2022), unul dintre cele mai mici procente din Uniunea Europeană. Asta nu înseamnă că au și cumpărat. Statisticile spun că maximum 1,5 milioane de oameni au cumpărat cel puțin o carte în ultimul an. Ceea ce îmi sugerează că publicul cumpărător va scădea cam cu o treime, iar cel care cumpărau mai multe cărți își va reduce achizițiile în același procent.
Asta înseamnă reducerea producției editoriale. Dacă cele 120 de milioane de euro vărsau la buget 6 milioane, urmează ca în noua conjunctură, cu prețuri mai mari, dar cu exemplare mai puține, piața de carte să se contracteze la 100 de milioane. Statul va încasa 11 milioane.
Veți spune că e, totuși, ceva. Numai că lucrurile nu se opresc aici. O producție mai mică înseamnă și oameni mai puțini. Se estimează că în această industrie (inclusiv tiparul și distribuția) lucrează cam 4000 de oameni. E la mintea cocoșului că 1000 vor zbura. Asta înseamnă, pentru stat, o pagubă la impozitare de cel puțin 2000 de lei pe cap de șomer, adică 2 milioane de lei pe lună, 24 de milioane de lei pe an. Facem conversia? 4,8 milioane de euro.
Hai să le scădem din cele 11 câștigate. Rămîn, tanda pe manda, 6,2 milioane de euro. Vă dați seama ce realizare gigantică? Aș putea să continui cu învățământul, poarta de intrare spre carte și cultură, dar nu vreau să vă răpesc plăcerea articolului următor.
Revăzând politica guvernamentală de stoarcere a zerului din piatră seacă, nu pot să nu mă gândesc la Dănilă Prepeleac. Ce socoteli frumoase își făcuse de acasă, în drum spre târg. Din doi boi mari și puternici a obținut o pungă goală.
Aveam un vecin înstărit care făcea mișto de mine cu fiecare ocazi:
«Păi, io n-am citit o carte de la grădiniță și uite câți bani am. Ai înțeles, prostovane?»
Am înțeles, vai. Acum, poate mai bine ca niciodată.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
