Am mai trăit vremuri grele. Mult mai grele ca acum. Între 1996 și 2000 am văzut foamea și fundul tunelului apropiindu-se năprasnic. Între 2010 și 2016 nu mai știam pe unde să scot cămașa. Nu mi-s străine nici recesiunea, nici sărăcia, nici disperarea. Le-am trăit, am învățat o noțiune fundamentală, căreia poporul îi spune: „Unde nu-i cap, vai de picioare”.
În același timp, înțeleg bine că viața nu te mângâie pe căpșor și nu-ți dă mură-n gură, până la adânci bătrâneți. Cu viața, cu societatea, cu economia nu poți fi sigur pe termen lung. În urmă cu vreo 25 de ani, Nokia domina piața telefoanelor mobile, deschidea fabrici în toată lumea, pentru ca, în mai puțin de un deceniu, tot castelul (de cărți de joc) să se prăbușească. Mai aproape de noi, Tesla, gigantul bogat, inteligent, independent, se clatină și, așa cum eram eu mai demult, pe persoană fizică, nu prea mai știe unde-i gulerul și unde-s mânecile cămășii financiare. Viața e plină de neprevăzut. Vine o molimă, vine un război, vine un dezastru și toată tihna se duce de-a berbeleacul. Dar, în același timp, umanitatea a arătat de-a lungul timpului o forță supraviețuitoare fără egal. Din cele mai vechi timpuri, a învățat să reziste, să aștepte, să se chivernisească, să rabde, să lupte.
De unde era, mai ieri, tigrul Europei, România actuală e în mare dificultate. Nu discut cauzele (că e inutil, ca în bancul cu „dacă” și „parcă”). Orice familie nesăbuită, dacă e copleșită de datorii și dacă are un dram de înțelepciune, va strânge cureaua. Cum? Păi, toți membrii familiei, chiar și cei mai bătrâni, mai neputincioși, chiar și copiii cei pofticioși se așază în jurul mesei și își golesc buzunarele și, în fața unei foi de hârtie pater familias face socoteli simple: „Ăștia-s toți banii care rămân după ce plătim datoriile. Eu tai jumătate din țigări și nu mai merg la crâșmă cu prietenii, mai am niște țuică în beci.” Soția zice: „Voiam să îmi iau un ruj, da’ nu-l mai iau. Văzusem la magazin pui fericit, am să iau unul nefericit.” Unchiul Pandelică grăiește și el: „Îmi iau abonament pe transport, nu mai cumpăr bilet de fiecare dată. Voiam să merg în vacanță în Bulgaria, las’ că stau să cosesc iarba.” Mătușa Antoaneta plusează: „Tocmisem meșterul să îmi repare ușa de la baie. O las așa, cine să mă vadă?” (Mătușa e divorțată și stă singură.) Vărul Viorel tace. Bunicul adaugă, la rândul lui: „Scot Netflixul, las’ că mă uit la programe, sunt și acolo filme căcălău.” „Taie și programele porno – zice din colțul ei bunica –, și mai câștigăm un euro.” Vasilică, băiatul cel mare, cugetă adânc: „Nu mai cumpăr Slavici, las’ că văd filmul pe net.” Angelina, mezina: „Eu nu mai vreau păpușă. Am una ruptă, o cos.” Vărul Viorel tace. Capul familiei pune pe două coloane veniturile și cheltuielile. Ceva nu pușcă. „Măi, Viorele, tată, da’ tu?” „Io, ce?” „Tu nu tai nimic?” Viorel se înfoaie, se înroșește: „Ce?” „Păi, mai lasă dracului păcănelele, pariurile!” „Nea Mitică (pe tată îl cheamă Mitică), păcănelele e viața mea. Parol! Poate voi, care sunteți cam proști, puteți. Da’ io nu pot. Io-s tânăr, nu vreau să mă îngrop de june. Vă place, bine, nu vă place, altu’ mama nu mai face. V-am pupat pe portofel!” Tanti Antoaneta roșește și bufnește în plâns: „Puiul meu drag, las’ că mai tai eu de la detergenți, de la mătura a nouă, de la canalizarea înfundată. Pun io pompa. Și ce-mi trebuie mie parizer? Cartofi cu mărar. Las’ și fără mărar, că e un leu legătura, puiul meu drag!”
Dacă ați zâmbit măcar puțin, cred că ați văzut deopotrivă, in extenso, tabloul României contemporane. Dar, înainte de a merge mai departe, vreau să vă amintesc o întâmplare de pe planeta asta.
Între 1980-1990, Coreea de Sud a trecut printr-o transformare economică rapidă, devenind una dintre cele mai dinamice economii asiatice. A fost marcată de investiții masive în educație și infrastructură, cu accent pe mobilizarea resurselor interne pentru dezvoltare. A investit constant în educație, ca pilon al dezvoltării economice. În 1990, cheltuielile publice pentru educație reprezentau aproximativ 17% din totalul cheltuielilor guvernamentale, la care se adăuga o contribuție semnificativă din partea sectorului privat, ajungând la un total de circa 10% din PIB. Familiile sud-coreene au fost încurajate să economisească și să investească în educația copiilor, ceea ce a dus la una dintre cele mai ridicate rate de absolvire universitară din lume. Toată societatea coreeană a contribuit. Atât am vrut să vă amintesc. Acum, să ne întoarcem la oile noastre.
România, 2025: să strângem cureaua, să fim solidari, să nu cheltuim, să dăm afară, să fie bine, să nu fie rău. E rău, dar sunt convins că aș mai putea strânge cureaua, cum am mai făcut-o de atâtea ori. Măcar să sărim hopul ăsta. Măcar să ne echilibrăm. Însă, din ce văd, nici aici nu suntem egali. Prețul redresării României va fi plătit la sânge de clasa mijlocie mică și de sărăcime. De oamenii de afaceri mici. De inițiativele private firave. Ei vor suporta greu, nu neapărat ca pondere a banilor (pentru că e clar că un sărac va plăti mai puțin decât unul bogat, deși proporțional contribuie egal), cât ca posibilitate de supraviețuire economică. Hai să ne gândim că de la un cetățean cu 3000-4000 de lei venit luăm 100 de lei. Iar de la unul cu 15.000-20.000, 500 de lei. În timp ce, pentru primul, 100 de lei reprezintă două zile de răbdări prăjite, pentru celălalt reprezintă o masă la restaurant mai puțin. Fie și-așa, că viața nu e dreaptă. Dar ce constat eu? Că tocmai categoriile favorizate, beneficiarii primelor, indemnizațiilor, sporurilor și compensărilor – de ei nicio vorbă. Citesc că, la pensionare (una anticipată, dar legală), un magistrat câștigă dintr-un foc 180.000 de lei. Și nimeni și nimic nu i-i poate lua. Suma asta e echivalentul a 50 (cincizeci) de salarii nete modeste. Adică un om muncește 4 (patru) ani și două luni pentru o bonificație fulgerătoare, plătită, evident, din impozitele celui dintâi. Sau că un protejat politic ia într-un consiliu de administrație între 2000 și 4000 de lei, într-o singură zi, în patru ore. Atât voiam să spun. Că nici în repararea României nu suntem egali. Unii sunt mai egali decât alții și țin morțiș să se vadă de la mare distanță. Să nu vă mirați de ce va urma, într-un timp scurt. Pentru că poporul ăsta o fi necăjit, o fi prost, o fi înapoiat, o fi nerecunoscător, o fi manipulabil, dar are ochi să vadă. Și, al naibii, ține ochii larg deschiși.
Cum spuneam la început, am mai trăit vremuri grele. Doar că eram mai tânăr și suportam mai ușor. Iar numărul profitorilor, al privilegiaților era mai mic. Cum ne așternem, așa vom dormi.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
