Scriitorul Radu Paraschivescu spunea, într-un titlu devenit reper: „În lume nu-s mai multe Românii”. Corect. În lume nu-s. În lume, România e una. Dar în țară? În țară sunt prea multe Românii — și tot mai greu de pus laolaltă.
O Românie îmbătrânește tăcută, la gura sobei, într-o casă de lut, uitată de toate guvernele, de toate campaniile electorale și chiar și de poștașul care cândva aducea pensia. Alta defilează cu nesimțire în bolizi de lux pe bulevarde renovate doar în preajma alegerilor, cu privirea nesinceră ascunsă sub ochelari de soare și cu siguranța celor pentru care realitatea înconjurătoare e estompată de geamul fumuriu al mașinii.
O Românie numără bonuri și facturi și trăiește din venitul câștigat prin muncă cinstită, în timp ce o altă Românie se plimbă nestingherită printre scheme fiscale „optimizate”, holdinguri fantomă și paradisuri fiscale exotice. Evaziunea e un sport național pentru „elite”, iar contribuabilul onest suportă nota de plată a unui deficit bugetar uriaș, care arată de fapt cum se scurg banii publici prin toate găurile sistemului.
O Românie muncește onest, de dimineață până seară, plătind taxe și impozite mai mici sau mai mari și sperând la o pensie care să acopere măcar medicamentele. Alta stă cocoțată pe funcții, își învârte afacerile cu statul și își construiește vile cu piscină, fără să-și poată justifica averea nici în fața fiscului, nici în fața bunului-simț.
O Românie își trimite copiii la școală cu pachețel de acasă și speranță în ghiozdan. Alta falsifică diplome, plagiază teze de doctorat și ajunge în funcții cheie fără nicio pregătire și fără nicio rușine. În timp ce profesori eminenți predau în anonimat sau pleacă din țară, oameni fără carte dau legi, conduc ministere și stabilesc strategii pe care nu le-ar putea susține nici la Bacalaureat.
O Românie face voluntariat, scrie proiecte europene, ridică incubatoare de afaceri, organizează conferințe despre sustenabilitate și antreprenoriat. Alta încasează fonduri cu zero rezultate, bifând evenimente fictive, traininguri inexistente și rapoarte copy-paste. Birocrația e sfântă: deși legea a detronat-o, ștampila încă tronează și contează, nicidecum conținutul.
O Românie învață programare și câștigă onest într-un sector competitiv. Alta își programează și “se învârte” de posturi la stat pe pile și relații, ca să semneze condici și să blocheze inițiative. Una caută progres, cealaltă protejează status-quo-ul cu zâmbetul cinic al celor care știu că sistemul e făcut să o apere.
O Românie citește, merge la teatru și concerte, la festivaluri de film, la conferințe științifice. Alta își exhibă „succesul”, „priceperea” și „talentul” la TV și pe rețele sociale, între două reclame la pastile miraculoase și licitații cu bijuterii din inox. În timp ce o (din ce în ce mai mică) parte din populație se informează critic și își pune întrebări, cealaltă trăiește în universul senzaționalului, între cancan și conspirații, captivă între TikTok și Facebook.
O Românie își așteaptă rândul la oncologie cu dosarul sub braț. Alta își face implanturi și detox-uri în clinici de lux, plătite din contracte cu statul. Una speră să trăiască, cealaltă trăiește pozându-se cu perfuzii colorate și buze umflate.
În țară sunt mai multe Românii. Una plătește. Alta încasează. Una trudește. Alta conduce. Una citește. Alta dă legi. Una speră. Alta promite.
Dar în afară iese doar una. Care dintre ele e România pe care vrem să o exportăm? Și mai ales: care Românie are de gând să le tragă pe celelalte după ea — sau să le abandoneze definitiv în urmă?
Daniel Apostol esteanalist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES.
