În ultimele trei decenii, Europa a beneficiat de un fel de discount geopolitic. Statele Unite au suportat o parte disproporționată din povara securității. Europa s-a concentrat pe comerț, bunăstare, reglementare și eficiența unei economii globale deschise. Modelul acesta s-a încheiat.
Războiul din Ucraina nu a creat vulnerabilitatea strategică a Europei. A făcut-o vizibilă. Acum, Europa încearcă să recupereze timpul pierdut. Trebuie să-și reconstruiască simultan capacitatea militară, baza industrială și relevanța geopolitică. Iar factura aceasta este uriașă. Și apare întrebarea incomodă: își permite Europa să devină sigură? Răspunsul depinde de ce face cu banii. Pentru că Europa nu duce lipsă doar de bugete de apărare, duce lipsă și de capacitate.
Ani la rând, statele europene au cumpărat securitate în loc să o producă. Achizițiile au fost fragmentate. Lanțurile de producție, dispersate. Tehnologiile critice au fost adesea importate. Industriile naționale s-au concurat între ele, în loc să construiască împreună la scară europeană. Poate că era eficient, însă astăzi este riscant. Noul obiectiv european este, de aceea, mai ambițios. Mai multă achiziție comună. Mai multă producție europeană. Mai multe proiecte comune. Mai multă capacitate industrială.
Comisia Europeană propune ca, până în 2030, cel puțin 55% din investițiile în apărare să provină din baza tehnologică și industrială europeană de apărare. Instrumentul SAFE pune la dispoziție 150 de miliarde de euro pentru achiziții comune. Iar strategia europeană Readiness 2030 urmărește să mobilizeze peste 800 de miliarde de euro pentru apărare.
Aici începe adevărata miză. Nu mai vorbim doar despre apărare. Vorbim despre politică industrială și despre economie. Noua arhitectură europeană de securitate poate deveni unul dintre cele mai mari programe industriale de investiții ale Europei din ultimele decenii. Dar numai dacă Europa știe să facă diferența dintre cheltuială și investiție. Să cumperi echipamente înseamnă să crești capacitatea militară. Să construiești lanțuri europene de producție înseamnă să crești valoarea adăugată și productivitatea. Diferența este enormă.
Europa are nevoie de drone și sisteme antidronă. De apărare antiaeriană și antirachetă. De sateliți. De comunicații securizate. De arme de precizie, de mobilitate militară. De inteligență artificială, de securitate cibernetică și de tehnologii cuantice. Dar acestea nu mai sunt tehnologii exclusiv militare. Sunt tehnologiile economiei de mâine.
De aceea cred că securitatea poate deveni politică de inovare. Dar numai dacă Europa schimbă felul în care privește cheltuiala militară. Modelul vechi trata apărarea în primul rând ca pe un consum bugetar. Modelul nou trebuie să trateze capacitățile strategice ca infrastructură productivă. Un sistem de apărare antirachetă protejează populația. Un sistem satelitar securizat protejează comunicațiile. O rețea energetică rezilientă protejează industria. Un coridor de mobilitate militară poate îmbunătăți și logistica civilă. Securitatea cibernetică protejează deopotrivă statul și companiile. Granița dintre securitatea economică și securitatea națională dispare. La fel dispare granița dintre politica de apărare și politica industrială.
NATO a înțeles deja acest lucru. Bugetele mai mari nu sunt suficiente. Europa are nevoie de o bază industrială capabilă să livreze ceea ce bugetele finanțează. La summitul de la Ankara, NATO a pus explicit producția, inovarea, reziliența și cooperarea cu industria în centrul noului model de securitate. Este direcția corectă, dar există o problemă: Banii.
Europa trebuie să finanțeze simultan apărarea, tranziția energetică, infrastructura, Ucraina, tehnologia, îmbătrânirea populației și protecția socială. Spațiul fiscal era deja limitat. Acum apare și factura geopolitică. Riscul este evident. Europa ar putea ajunge să se împrumute masiv pentru a proteja un model economic care devine, în același timp, mai puțin competitiv. Ar fi un paradox strategic.
Răspunsul nu este să cheltuim mai puțin pentru securitate. Răspunsul este să obținem mai multă economie din fiecare euro investit în securitate. Fiecare euro ar trebui să treacă prin trei întrebări simple. Crește capacitatea militară? Consolidează industria europeană? Produce efecte tehnologice și de productivitate? Dacă răspunsul este „da” la toate trei, avem investiție. Dacă nu, avem doar o primă de asigurare.
Există și o dimensiune politică. Cetățenii europeni cer deja mai multă protecție. Un sondaj recent al Parlamentului European arată că 68% dintre europeni consideră că rolul UE în protejarea cetățenilor împotriva crizelor globale și a riscurilor de securitate trebuie să devină mai important. Iar 73% vor ca Uniunea să aibă mai multe mijloace pentru a răspunde provocărilor globale. Europa are, deci, mandat politic. Nu are însă spațiu fiscal nelimitat. De aici începe adevărata probă. Proiectul european de apărare nu poate deveni încă un catalog de ambiții naționale ambalat în limbaj european. Are nevoie de scară. De standarde comune, de achiziții comune, de platforme comune, de infrastructură comună. Și, mai ales, de o idee pe care Europa a evitat-o mult timp: autonomia strategică cere și concentrare industrială, nu doar coordonare politică.
Europa a petrecut decenii optimizând eficiența. Acum trebuie să optimizeze reziliența. Nu este o renunțare la economia de piață. Este adaptarea ei la o lume mai periculoasă.
De aceea, adevăratul test al noii strategii europene de apărare nu va fi cât va cheltui Europa. Ci ce va construi cu acei bani. Fabrici, tehnologii, competențe, lanțuri de aprovizionare, infrastructură. Și, în cele din urmă, o economie europeană capabilă să se apere singură.
Autonomia strategică a ajuns, în sfârșit, în bilanțul Europei.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă.
