Observatorii avizați au semnalat că atacul USA-Israel asupra Iranului și ripostele acestuia reprezintă declanșatorul unei crize care amenință să demoleze și fundamentele economice ale Uniunii Europene. În timp ce Washingtonul privește criza de pe poziția unei puteri militare, politice și economice mondiale, exportatoare netă de energie, iar statele asiatice își recalibrează rutele logistice, Europa se trezește prinsă într-o „capcană stagflaționistă” care îi expune toate vulnerabilitățile structurale acumulate în ultimele decenii.
După invazia Ucrainei în 2022, Europa s-a felicitat pentru viteza cu care s-a străduit să se debaraseze de gazul rusesc. Dar noi -europenii-nu am făcut decât să înlocuim o dependență de conducte cu una de rute maritime care se dovedesc a fi extrem de fragile. „Dubla primejdie” energetică este astăzi mai evidentă ca niciodată. În timp ce petrolul este o marfă globală, gazul natural rămâne, în esență, regional sau dependent de infrastructura de lichefiere (GNL). Europa „și-a mutat ouăle” dintr-un coș periculos (Rusia) într-altul care s-a dovedit a fi la fel de fragil din punct de vedere geopolitic, dar chiar mult mai vulnerabil din punct de vedere logistic. Înainte de 2022, Europa depindea masiv de gazul rusesc livrat prin conducte fixe (Nord Stream 1-2, Brotherhood, Yamal). După tăierea acestor fluxuri, UE a căutat înlocuitori rapizi, iar Qatarul (unul dintre cei mai mari producători de GNL — Gaz Natural Lichefiat din lume) a devenit furnizorul „de ultimă instanță”. Europa a pivotat de la o infrastructură terestră stabilă la una maritimă. Gazul nu mai vine prin țevi care traversează câmpiile Ucrainei sau Poloniei, ci cu vapoare care trebuie să traverseze puncte critice de tranzit. Gazul din Qatar trebuie să treacă prin Strâmtoarea Ormuz. Dacă această strâmtoare este blocată din cauza războiului cu Iranul, „pivotul” devine o capcană: Europa nu are cum să primească gazul contractat, deoarece nu există o rută alternativă viabilă pentru volumele imense de GNL necesare. Germania și alte state UE au semnat contracte pe 15-20 de ani cu Qatarul, legându-și practic viitorul energetic de stabilitatea unei regiuni care acum este în flăcări. Cum scriam în comentariul anterior, pivotarea Europei către Qatar a transformat Strâmtoarea Ormuz în „artera jugulară” a continentului. Cu depozitele de gaz la un nivel critic de 30% la sfârșitul lunii februarie, capacitatea de refacere a stocurilor pentru iarna viitoare este sub semnul întrebării.
După cum sublinia Elisabetta Cornago (analist de la Centre for European Reform), creșterea de 75% a prețurilor la hub-ul olandez TTF nu este o simplă fluctuație speculativă. Este o amenințare directă la adresa securității sociale. Dacă Strâmtoarea Ormuz rămâne închisă sau sub asediu, Europa nu va mai discuta despre „prețuri mari”, ci despre raționalizarea fizică a energiei pentru industrie și consumatorii casnici. Dar poate cea mai dură sentință vine din partea macro-economistului german Daniel Stelter, care afirmă fără echivoc: „Modelul de business bazat pe energie ieftină importată și exporturi industriale de înaltă valoare este mort”. Germania, motorul economic al UE, este astăzi victima propriei structuri. Cu prețuri la energie de 4 până la 5 ori mai mari decât în SUA, giganții din chimie, siderurgie și industria sticlei se confruntă cu o alegere imposibilă: falimentul sau relocarea. „Energy In, Industry Out” nu mai este un slogan de avertizare, ci o realitate statistică. În pofida recentelor pachete de măsuri ale UE menite să încurajeze industria autohtonă, dezindustrializarea Europei nu mai este un risc teoretic, ci poate deveni un proces accelerat de rachetele de deasupra Golfului Persic. În timp ce Statele Unite își extind sectorul manufacturier grație independenței oferite de gazele de șist, Europa riscă să devină un „muzeu industrial” sub cerul liber.
Vulnerabilitatea Europei este amplificată de paralizia monetară. Spre deosebire de Rezerva Federală a SUA (Fed), care are luxul de a prioritiza piața muncii, Banca Centrală Europeană (BCE) este prinsă într-un clește vicios. Inflația importată prin energie pune presiune pe BCE să mențină ratele dobânzilor ridicate. În același timp, economia reală cere cu disperare o relaxare pentru a evita recesiunea. În plus, dolarul crește ca activ de refugiu, în timp ce euro se devalorizează, făcând importurile de petrol (cotate în dolari) și mai scumpe. Este un efect de multiplicator al crizei. Dacă euro atinge paritatea sau scade sub pragul de 0,90 USD, costul vieții în Europa va exploda, indiferent de politicile guvernamentale. BCE nu va putea tăia dobânzile pentru a susține creșterea, deoarece ar prăbuși moneda și mai mult, alimentând inflația. Rezultatul? O recesiune profundă cuplată cu o inflație persistentă — adică taman definiția de manual a stagflației.
Dependența Europei de Canalul Suez și de rutele comerciale asiatice o face mult mai sensibilă la perturbări logistice decât America. Primele de asigurare pentru transportul maritim au explodat, iar clauzele de „Notice of Cancellation” au fost deja activate pentru multe tancuri petroliere sub pavilion european: adică firmele de asigurări au început să anuleze polițele de protecție pentru vapoarele europene care transportă marfă în zonă, considerând că riscul de a fi atacate este mult prea mare. Este ca și cum ai avea o asigurare CASCO la mașină, dar firma de asigurări te anunță brusc: „Dacă intri pe această stradă periculoasă, asigurarea nu mai este valabilă. Ești pe cont propriu!”. Iar fără această plasă de siguranță, multe vapoare refuză să mai plece la drum.
Dintre multe scenarii posibile, cel actual pare a fi cel mai toxic pentru Europa. O închidere prelungită a rutelor din Orientul Mijlociu înseamnă că bunurile de consum, componentele electronice și materiile prime din Asia vor ajunge în Europa cu întârzieri masive și costuri prohibitive. Timp de decenii, liderii europeni au operat sub premisa că riscul geopolitic poate fi gestionat prin comerț și diplomație „soft”. Dar această „eră a bunăvoinței” s-a încheiat brutal pe 28 februarie. Europa este acum silită să treacă la o „economie de război” de facto, cu reduceri obligatorii ale cererii de energie și o reevaluare radicală a autonomiei strategice. „Veriga slabă” a lanțului global — Europa — riscă să se rupă.
Nu vorbim aici despre o scădere a PIB-ului cu 1% sau 2%, ci despre o posibilă pierdere iremediabilă a relevanței economice a UE pe scena mondială. „Ancorele” energetice care au susținut-o până acum se rup și înlocuirea lor nu este nici facilă nici rapidă. Arhitectura economică europeană e testată șoc după șoc: pandemia de Covid-19, criza inflaționistă și energetică, războiul din Ucraina. Se apropie de punctul de rupere.
Europa rămâne cea mai expusă, cea mai fragilă și, în final, cea mai vulnerabilă piesă din marele joc geopolitic actual.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
