Asistăm, de la un sezon politic la altul, la o pendulare aberantă care paralizează energiile constructive ale țării: pe de o parte, o încremenire birocratică deplină în care deciziile majore sunt amânate sine die; pe de altă parte, o agitație populistă și adesea isterică, născută exclusiv din mizele mărunte ale calendarului electoral al partidelor și liderilor lor. În acest ritm bizar și distructiv, clasa politică își demonstrează iresponsabilitatea flagrantă față de soarta cetățeanului, refuzând să privească dincolo de orizontul strâmt al propriilor interese de partid, dar invocând paradoxal tocmai grija față de națiune.
Consecințele acestei decuplări de la realitate sunt dramatice. Sub ochii noștri, lumea se rearanjează geopolitic și economic. Dar marile teme globale și europene lipsesc cu desăvârșire de pe agenda publică de la București. Uniunea Europeană dezbate aprins recalibrarea competitivității sale industriale și noi strategii pentru supraviețuire economică; România asistă mută, ca un spectator pasiv și nepregătit. Nu avem o voce, nu avem inițiativă, suntem doar semnatarii formali ai unor decizii luate de alții, pentru alții.
Aceeași superficialitate toxică definește și abordarea chestiunilor vitale de siguranță națională și securitate. Într-un context regional volatil, marcat de conflicte la graniță și reconfigurări masive ale lanțurilor de aprovizionare, managementul riscurilor strategice – inclusiv cel din sectorul energetic – este tratat fie printr-o birocrație formală, fie prin declarații sforăitoare, bune doar pentru ecranele televizoarelor sau pentru șuvoaiele de pseudo-informații care ne bântuie pe Tik-Tok și alte media sociale. Siguranța reală a națiunii nu se construiește însă cu lozinci, ci cu acțiune fermă în baza unei viziuni pe termen lung și cu infrastructură critică modernă și rezilientă – capitole la care statul se află în faliment de idei și de inițiativă.
În plan intern, marile probleme economice nu sunt adresate, ci sistematic aruncate sub preșul promisiunilor deșarte. De mai bine de un deceniu deficitele macroeconomice cresc, datoria publică este rostogolită pentru a hrăni un aparat administrativ supradimensionat, iar reformele structurale atât de necesare sunt amânate sub pretextul păstrării păcii sociale. În faza de amorțeală, statul și instituțiile sale refuză să își asume decizii nepopulare dar necesare; în faza de delir, adoptă măsuri haotice, cu impact devastator asupra predictibilității fiscale.
Nota de plată a acestui spectacol grotesc nu dispare însă în eter. Factura eșecurilor politico-administrative și a lipsei cronice de reformă este trimisă, zi de zi, către cetățeni și către companiile private mari, mijlocii și mici. Economia reală - capitalul românesc și străin - și contribuabilii onești au subvenționat întotdeauna costul iresponsabilității politice. Firmele românești sunt cele care duc în spate povara taxării sufocante și a instabilității, pierzând competitivitate în raport cu partenerii regionali, doar pentru a finanța un stat incapabil să se reformeze.
În final, acest ping-pong absurd între repaus instituțional și delir electoral se dovedește a fi nu doar un simplu joc politic de prost gust, ci o vulnerabilitate majoră la adresa viitorului nostru. Resursele de rezistență ale societății și ale mediului privat nu sunt infinite. Nu putem progresa trăind permanent în contratimp cu istoria, între somnul rațiunii administrative și febra populismului electoral.
Decontul e demult pe masă; țara nu se conduce de la sine din inerție și nici prin spectacole de circ. Poate reușim să ne scuturăm din amorțeală și să ne și ferim de delir. Responsabilitate, curaj, viziune strategică?
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă.
