Patul cu suflet

scris 28 apr 2019

Nu vorbim mai deloc, deși străbatem o zi întreagă câmpul înghețat umăr la umăr, înfofoliți ca două momâi. Amândurora ne place vânătoarea și iubim câinii de vânătoare, în rest trăim în lumi paralele. Eu sunt ziarist și locuiesc la București, iar Domnu' Doru lucrează ca electrician undeva, la țară. Dar când cade frunza și începe sezonul de vânătoare, sâmbătă de sâmbătă umblăm pe coclauri de dimineața până seara. La sfârșitul toamnei, când se dă dezlegare la iepuri și la fazani, se lasă deja frigul, iar pe câmp vremea e de două ori mai dușmănoasă ca la oraș. Vântul te taie la oase, uneori plouă și e noroi, iar cizmele se afundă în arătură până la genunchi. De multe ori nu găsim nimic și mergem așa, unul lângă altul, cu câinii alergând zgribuliți în jur și cu puștile pe umăr, pe câmpurile nesfârșite, fiecare adâncit în gândurile lui. Vorbele se nasc greu; ora și cuvântul.

Eu tot scriu de câțiva ani la o carte și visez să o termin odată și-odată. Să o văd pe rafturile librăriilor e tot ce-mi doresc, chiar dacă o vor cumpăra doar câțiva prieteni, mama și soră-mea. Domnu' Doru are și el un vis - ca băiatul lui, Marius, să ajungă șofer de TIR și să străbată Europa la volan. Dar mai e mult până acolo, abia face școala de șoferi profesioniști.

În martie, când se termină sezonul de vânătoare, prietenia noastră intră în stand-by. Nu ne mai leagă nimic, dar ne sunăm uneori, foarte rar, și ne întrebăm de sănătate. Anul trecut, însă, în mijlocul verii, cu trei luni înainte să înceapă sezonul de fazan și iepure, un prieten mă invită la o vânătoare de mistreț undeva, în Ardeal. Îl sun pe Domnu' Doru, ne luăm armele și plecăm împreună la drum cu mașina mea.

- Cum merge cartea, Dom' Liviu?
- Merge greu, Domnu' Doru, și m-am cam săturat de ea...
- Să știți că Marius a terminat școala de șoferi. Urmează examenul la profesioniști. Examen greu, Dom' Liviu. Dar și când o să se vadă pe TIR, nu-i mai trebuie nimic...

Drumul e lung și aglomerat, dar lui Domnu' Doru nu-i pasă. Se uită tot timpul pofticios după TIR-uri, de parc-ar fi fotomodele.
- Ați observat, Dom' Liviu, un lucru la șoferii ăștia de TIR?
- Ce să observ, Domnu' Doru?
- Că toți sunt mai mătăhăloși, așa? Adică, ce vreau să zic, nu prea vezi șoferi de TIR prăpădiți.
- Și asta ce să însemne, oare, Domnu' Doru?
- Asta înseamnă că Marius al meu e perfect de șofer de TIR, pentru că e mare. E înalt și gras... La fix îi stă la volan, în cabină. Poate să-și pună și o plăcuță din aia cu numele lui, MARIUS, să vadă toată lumea cum îl cheamă. Ați văzut că unii șoferii de TIR mai au plăcuțe d-astea. Păi dacă e un șofer pitic, Dom' Liviu, nici nu i se vede capu' după plăcuța aia, de zici că merge mașina singură...

Peste câteva zile, când ne întoarcem spre București, Domnu' Doru numără TIR-urile și tot face socoteli la care firmă de transport ar avea mai multe șanse Marius. Deja le-a învățat pe toate. La intrarea pe Valea Oltului oprim la restaurantul Boița, unde toată lumea mânâncă fasole cu ciolan. Parcarea e plină de TIR-uri și Domnu' Doru le soarbe pe toate din ochi cu evlavie, ca o babă credincioasă într-o biserică plină cu icoane. Intrăm într-un final în cârciumă și ne comandăm ciorbă de burtă și ciolan. Ciolanul e uriaș, moale și gras. I-ar sta bine ca șofer de TIR, mă gândesc, dar nu-i spun asta lui Domnu' Doru. El ia doar un dumicat și se apucă să viseze cu voce tare:
- Când o să fie Marius pe TIR și o să se întoarcă din cursă, din străinătate, pun pariu că se oprește aici, la Boița, să mănânce ciolan, Dom' Liviu! Puneți pariu că așa o să facă? Pariu pe un iepure! Și poate stă chiar aici, la masa unde mâncăm noi. Ce ziceți, e posibil?
- Cum să nu fie, Domnu' Doru? răspund eu plictisit.
- Parchează TIR-ul aici, lângă celelalte TIR-uri, se dă jos din el, da' mai 'nainte își ia o cămașă peste maieu. Că șoferii de TIR ați văzut cum conduc, în maieu, frumos, elegant, ca acasă la ei, în fața televizorului. Dacă vor, pot să stea și în chiloți la volan, că nu se prinde nimeni. Nu tu salopetă, nu tu cizme, ca muncitorii din fabrici. E meserie frumoasă rău șoferia internațională, Dom' Liviu, parcă să vă zic că mi-ar fi plăcut și mie, da' acu' sunt bătrân și nu mai e de mine.
Mai ia o gură de ciolan și continuă să viseze:
- Și se dă Marius jos din mașină în parcare, pe scara aia, iar când coboară i se văd un pic bucile, că așa e la șoferii de TIR. Dacă nu ți se lasă un pic pantalonii pe buci, parcă nu ești tirist, Dom' Liviu. Și vine Marius la masă, iar aici poate mai întâlnește un coleg, un cunoscut, pentru că să știți că șoferii de TIR sunt uniți, Dom' Liviu, și se împrietenesc unii cu alții, mai ales băieții ăștia tineri. Și după ce mănâncă, poate se duce aici, sus, că am văzut că au și camere, și își ia și el un "pat cu suflet"...
Mă gândesc o secundă la "patul cu suflet" până mă prind unde bate.
- Are voie să-și ia și el o "fată" în cameră, Dom' Liviu, că e băiat tânăr și e singur. Și tot umblând atâta pe drumuri mai simte și el dor de o femeie, că nu e de fier.

Mâncăm și plecăm din nou la drum. Primesc un mesaj și butonez puțin telefonul în timp ce conduc. Domnu' Doru zice, cu ochii la smartfonul meu:
- Marius are telefonul plin de poze cu TIR-uri, Dom' Liviu. Mi-a trimis și mie din ele, stați să vă arăt.
Îmi arată pozele și, în timp ce mă uit, lipsește foarte puțin să intru într-un TIR care vine din sens opus. Ceva mai încolo, spre Pitești, ne oprim să alimentăm la o benzinărie. Plătesc motorina, iar Domnu' Doru tot dă târcoale zonei cu cărți și ziare. Mă mir, pentru că nu-l știu pasionat de lectură. Când vine la mașină, are o revistă lucioasă în mână. Pe coperta revistei e poza unui TIR. O răsfoiește tăcut o vreme și primul lucru pe care-l spune, în timp ce bate cu revista în bord, e:
- Am citit în asta, Dom' Liviu: se caută șoferi de TIR în draci!
Simt că o iau razna dacă mai aud cuvântul TIR, dar Domnu' Doru nu poate fi oprit:
- Se pleacă de la 1.500 de euro pe lună salariul. Bani în mână, nu brut! Nu 2.000 de lei, Dom' Liviu, ci de euro, vă dați seama? Și se ajunge și la 3.000 de euro după un an. Păi cine are 3.000 de euro în România? Spuneți dumneavoastră, că sunteți om umblat! Are un director 3.000 de euro? N-are? Are un ministru? Nu... Vă spun eu, dom' Liviu, că nici Iohannis nu-i duce acasă lu' doamna Carmen 3.000 de euro pe lună, cât e el de neamț și de președinte!

Ne revedem când începe sezonul de vânătoare. Cartea mea e gata și aștept să apară la o mare editură. Directoarea de marketing de acolo se plânge că e prea groasă și că românii nu citesc cărți de 500 de pagini. Mă sfătuiește să o scurtez la jumătate, dar sună mai mult ca un ordin. Eu nu vreau să tai nimic din ea și-i spun asta. Tipa oftează, apoi își amintește că sunt jurnalist de turism și vine cu o altă idee: să vorbim cu o mare agenție și să dăm cartea cadou la fiecare vacanță cumpărată. Îi spun că sunt prieten și cu unii care au farmacii. De ce să n-o dăm cadou și la prezervative ori tampoane?

Ce-ai vrea să îi faci, părinte Pomohaci? CITEȘTE ȘI Ce-ai vrea să îi faci, părinte Pomohaci?

Sâmbetele mi le petrec pe câmp cu Domnu' Doru, dar stau departe de el, adâncit în gândurile mele. Nu vreau să mai aud nimic despre TIR-uri. După două luni, cei de la editură nu se uitaseră încă pe cartea mea. Vorbesc cu cineva la o altă mare editură și aștept să-mi citească romanul. Dar nu-l citește nimeni și săptămânile trec. Cartea zace acolo, într-un sertar, ca pozele cu TIR-uri în telefonul lui Marius.
Vine iarna și sâmbetele sunt geroase pe câmp. N-am mai auzit de ceva vreme cuvântul TIR și nu știu ce s-a întâmplat cu băiatul lui Domnu' Doru, dar e clar că nu e de bine.

Găsesc în sfârșit o editură unde oamenii îmi citesc cartea în câteva zile și decid pe loc să o publice. Îi spun asta lui Domnu' Doru și-l întreb cu jumătate de gură ce mai face Marius.
- Caută de lucru pe TIR...
- A luat examenul?
- Da, acum două luni...
- Felicitări!
- V-am mai spus, Dom' Liviu, dar ați uitat. Ce vreți, aveți și dumneavoastră altele pe cap...

La jumătatea lui februarie îmi apare cartea. Îi zice Xanax și în patru zile se vinde tot tirajul, 1.500 de exemplare. În două săptămâni intră în librării al doilea tiraj, dublu față de primul. Mi-am atins încă din prima zi visul și mi l-am depășit mult peste așteptări. Ar trebui să fiu fericit, dar nu simt nimic. Îmi văd cartea în vitrina librăriilor și trec pe lângă ea de parcă n-aș fi scris-o eu. În adâncul sufletului meu încep să sper la mai mult. Vreau să se vândă și tirajul doi până la finalul anului, deși e o țintă foarte greu de atins. Mototolesc în pumn visul meu inițial și-l arunc la coș, ca pe o șosetă desperecheată care te încurcă prin casă.

Peste puțin timp se încheie sezonul de vânătoare. Și eu, și Domnu' Doru, suntem triști. Am fi vrut să mai dureze. La începutul lui aprilie mă sună directorul editurii. Tot stocul de Xanax s-a epuizat din depozit și urmează să tragă tirajul trei, la doar două luni de la apariție. Nu înțeleg de ce, dar tot nu sunt mulțumit. Știu acum că și dacă se vor vinde 10.000, tot n-o să simt nimic, pentru că o să vreau apoi 20.000. Apoi 100.000, apoi un milion. După care o să-mi doresc să se traducă în străinătate. Să câștig Pulitzer, apoi Nobel... Știu deja că tot restul vieții mele va fi un lung șir de nemulțumiri și o goană nebună după mai mult și mai mult. Asta dacă nu cumva vânzările se vor opri undeva pe la 5-6.000 și mă voi cufunda într-o depresie cruntă.

Într-o zi mă sună Domnu' Doru. Sunt nemulțumit, încă nu m-a căutat Tarantino ca să ecranizeze Xanax și nici cei din juriul Nobel nu-mi dau târcoale. Răspund fără chef la telefon.
- Domnu' Liviu, ați văzut că visele devin realitate dacă crezi în ele? mă întreabă  strigând vesel în receptor.
Nu știu la ce se referă, dar îmi amintesc de visul meu de la început cu cartea: să fie publicată și atât. Unde, oare, pe parcurs, mi-am pierdut visul și cum am devenit atât de lacom între timp? Faptul că l-am atins m-a făcut să nu mai pun deloc preț pe el. Ca atunci când ești sănătos și nu mai dai doi bani pe sănătate. Ca atunci când ești fericit și te obișnuiești atât de mult cu fericirea ta, că nu-ți mai pasă de ea.
- La ce vă referiți, Domnu' Doru?
- Mai țineți minte când am fost în vară la vânătoare la Hunedoara și la întoarcere ne-am oprit să mâncăm ciolan pe Valea Oltului?
- Mai țin minte, Domnu' Doru, cum să nu...
- Și vă mai amintiți când v-am zis că într-o zi Marius al meu o să fie șofer de TIR și-o să mănânce acolo ciolan cu fasole?
- Așa e, așa ați zis.
- Ce să vedeți? M-a sunat acum, Dom' Liviu. Unde credeți că e și ce credeți că face? Tocmai și-a parcat TIR-ul la Boița și mănâncă ciolan cu fasole. Visele devin realitate, Dom' Liviu, să țineți minte asta! zice urlând în telefon de parc-ar fi luat și Oscar și Pulitzer și Nobel în același timp.

Închid telefonul și mă uit deprimat pe fereastră. În parcarea blocului, un tată își dă copilul în leagăn și bombăne supărat. Un vecin își spală plictisit Loganul cu furtunul, în timp ce o vecină mai plinuță, care tot umbla singură de câțiva ani, coboară nervoasă dintr-o Skodă și trântește ușa, iar tipul de la volan pornește cu scrâșnit de roți. Unul dintre ei a visat, pe vremuri, să aibă un copil, altul un Logan, iar vecina un iubit, așa cum eu mi-am dorit să scriu o carte.

Plec de la fereastră și iau Xanax din bibliotecă. Răsfoiesc cartea, îi miros paginile și mă uit cu atenție la copertă, de parc-o văd pentru prima oară. Pare doar o cărămidă de hârtie, dar abia acum realizez că e o cărămidă cu suflet, ca patul care-l așteaptă deasupra restaurantului pe Marius, după ce termină de mâncat ciolanul cu fasole.
 

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
liviu iancu
opinie
xanax
carte