La prima vedere, creșterea salariului minim pare o măsură empatică, aproape morală, față de cetățenii cu venituri mici. Costurile vieții cresc amenințător iar inflația secătuiește buzunarul fiecărui individ. Intenția de a le oferi celor mai vulnerabili un venit mai bun pare logică și justă. Dar economia nu se ghidează după intenții, ci după consecințe. O decizie aparent justificată în plan social poate deveni un risc economic major pentru o economie cu creștere aproape nesemnificativă, cu productivitate mică dar cu inflație ridicată, deficit bugetar accentuat și investiții reduse.
Consumul intern - deși în scădere provocată de majorările de taxe (mai ales TVA) - continuă să fie motorul principal al avansului economic. Dar investițiile publice și private au căzut mult sub așteptări, iar deficitul bugetar - cel mai mare din UE - aruncă economia într-o periculoasă pantă a instabilității. Într-un asemenea context, o creștere impusă a salariului minim - „din pix” de politician care vânează popularitate - poate genera mai multe efecte secundare decât beneficii reale.
Buna intenție nu compensează fragilitatea economică. Economiștii înclinați spre politicile de stânga au un argument simplu: spun că dacă oamenii câștigă mai mult, consumă mai mult, iar economia se mișcă înregistrând câștiguri și creștere. Numai că această logică funcționează doar atunci când există productivitate și capital care să susțină creșterea. În lipsa lor, banii în plus nu creează valoare, ci alimentează inflația. Iar companiile, mai ales cele mici, simt imediat presiunea costurilor mai mari. Fără marje suficiente, unele reduc numărul de locuri de muncă, altele cresc prețurile.
Iar alte pur și simplu nu-și permit să susțină costurile, salariile și impozitele și taxele aferente acestora și pot alege încetarea activității lor. Cercul vicios se închide: salariile mai mari duc la scumpiri, iar puterea de cumpărare se erodează. Beneficiul dispare înainte ca oamenii să-l simtă cu adevărat.
Conform Eurostat, la 1 iulie 2025, 22 dintre cele 27 de țări ale UE aveau un salariu minim la nivel național. Există 5 țări din UE care nu au un salariu minim la nivel național: Danemarca, Italia, Austria, Finlanda și Suedia. Salariile minime lunare variază foarte mult în UE: de la 551 EUR în Bulgaria la 2 704 EUR în Luxemburg. România se află în grupa țărilor cu salariul minim brut sub 1000 de euro pe lună, după Croația, Malta, Estonia, Cehia, Slovacia, și înaintea Letoniei, Ungariei și Bulgariei. Dar tot Eurostat ne arată că ritmul mediu anual de creștere între iulie 2015 și iulie 2025 a fost cel mai ridicat în România (+13,0 %), urmă de Lituania (+12,3 %), Bulgaria (+11,0 %) și Polonia (+10,2 %).
Competitivitatea României se deteriorează pe termen mediu. Țările din regiune — Bulgaria, Ungaria, Polonia — oferă deja investitorilor un echilibru mai bun între costul muncii și productivitate. Iar capitalul, fie el autohton sau străin, are un comportament previzibil: se duce acolo unde regulile sunt stabile, costurile controlabile și deciziile economice previzibile. Putem asista astfel la un efect de domino: un transfer nefericit de la consum artificial întreținut la o economie vulnerabilă.
Creșterea salariului minim într-o economie fără investiții este ca umplerea cu apă a unui vas găurit. Pentru o clipă, vasul poate părea plin, dar se golește repede. Fără investiții, fără infrastructură, fără inovare și fără o fiscalitate care să încurajeze mediul de afaceri, România nu poate susține un consum care crește doar din decizii administrative. Inflația este deja însoțită de dezechilibre structurale, de la deficitul fiscal-bugetar până la costurile și dimensiunea datoriei publice.
Dacă adăugăm la ecuație o creștere impusă a costurilor salariale, spirala se va accelera: mai multe cheltuieli publice, mai multe scumpiri, mai puțină încredere în stabilitatea economică.
Adevărata problemă nu este dorința de echitate, ci absența sustenabilității. Într-o economie în care statul se împrumută tot mai scump, iar mediul privat își calculează cu grijă fiecare decizie, orice dezechilibru devine contagios.
Există alternative care pot proteja veniturile fără a destabiliza economia. Reducerea fiscalității pe munca slab calificată ar fi o soluție realistă, care ar lăsa mai mulți bani în buzunarele angajaților vulnerabili fără a împovăra suplimentar angajatorii. În paralel, statul ar trebui să-și concentreze eforturile pe stimularea investițiilor — în infrastructură, educație tehnică, digitalizare, energie. Fiecare pas în aceste direcții creează valoare reală, iar din acea valoare adăugată pot veni, natural, salarii mai mari.
Creșterea veniturilor nu trebuie să fie o decizie cu substrat electoral, ci rezultatul unei economii care produce mai mult, mai eficient, mai inteligent. Economia nu răspunde la intenții, ci la echilibre. Când salariile cresc mai repede decât productivitatea, diferența se plătește — prin inflație, pierderea competitivității și, în cele din urmă, prin scăderea nivelului real de trai.
Majorarea salariului minim într-o economie fragilă nu e o dovadă de curaj social, ci de miopie politicianistă. Un salariu mare este periculos dacă este impus unei economii mici. El nu poate substitui o economie sănătoasă.
Dar o economie sănătoasă va aduce, inevitabil, un salariu mai mare.
Daniel Apostol este editorialist și analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
