Pandemia generată de coronavirus a evidențiat supra-dependența Europei față de Asia, în special de China și de India, pentru producerea de echipamente și dispozitive medicale (ex.: gel hidroalcoolic, măști și respiratoare de resuscitare), precum și de substanțele active cheie ale medicamentelor utilizate frecvent. În timp ce, în anii 1980 și 1990, aproximativ 60% din toate ingredientele active erau de origine europeană, situația a fost răsturnată complet din 2010, China și India reprezentând acum până la 60% din producția totală.
Criza a fost ca o alarmă pentru guvernele europene și societatea europeană în ceea ce privește nevoia urgentă de a diminua dependența economică și medicală de restul lumii. Emmanuel Macron a cerut „suveranitate europeană și națională” și „independență deplină” pentru anumite părți ale piețelor medicale, arată o analiză realizată de Christopher Dembik, director analiză macro Saxo Bank.
Alții, cu siguranță inspirați de stimulentele financiare ale Japoniei pentru a muta producția companiilor japoneze din China, au mers mai departe cu această idee și au solicitat o politică industrială europeană care să urmărească relocarea cât mai multor activități economice în Europa.
Relocarea lanțurilor valorice nu este o idee nouă; este la fel de veche ca globalizarea în sine. Însă a revenit la modă în ultimii ani pe fondul protecționismului în creștere - și a câștigat mai mult teren în ultimele luni din cauza pandemiei. De la campania din 2016 a lui Trump până la campania de producție din Marea Britanie de azi, în favoarea relocării „agresive” a lanțurilor de aprovizionare în Marea Britanie, există convingerea fundamentală că, dacă mai multe produse și bunuri sunt produse acasă, economia se va deveni mai bună.
Teoretic, relocarea este o idee foarte atrăgătoare. Ar trebui să aducă multe avantaje: reindustrializare, crearea de noi locuri de muncă, limitarea întreruperii lanțului de aprovizionare în cazul unui nou șoc extern similar virusului și, mai ales, sustenabilitatea mediului. Însă întrebarea este dacă Europa are mijloacele de a-și realiza ambițiile și de a deveni mai autonomă.
Balanța comercială a zonei euro ne oferă răspunsurile inițiale. Aceasta arată diferența dintre vânzările și achizițiile efectuate în străinătate și este utilizată pentru a evalua dependența relativă de import/export față de restul lumii.
Comerțul din zona euro se caracterizează printr-un excedent masiv, în mare parte datorită Germaniei care a atins un excedent de 338 de miliarde EUR în perioada de douăsprezece luni până în martie 2020, ceea ce reprezintă aproximativ 2,8% din PIB-ul din zona euro. Acesta este al doilea cel mai mare excedent comercial din lume, după China. Apoi, europenii vând mai mult în străinătate (în afara Uniunii) decât cumpără. Regimul comercial deschis al UE este, prin urmare, marcat de o puternică dependență de exporturi și de o dependență mai mică de import - ceea ce înseamnă că UE este în mare parte autonomă, în special în majoritatea mărfurilor agricole de bază.
Acestea fiind spuse, poate să-și recapete autonomia în mărfurile și produsele unde nu este încă autonomă, cum ar fi echipament medical sau plăci de circuite imprimate esențiale pentru producția de smartphone-uri și computere? Este extrem de incert.
Chiar dacă își poate recăpăta autonomia, relocarea este departe de soluția miracol despre care vorbesc atâția. Cel puțin, necesită resurse, abilități, leadership și o toleranță pentru costuri ridicate - iar asta fără a lua măcar în considerare posibilele represalii din partea Chinei. Presupune că țările gazdă au forța de muncă și cunoștințele necesare, ceea ce nu este mereu cazul pentru producția multor produse și bunuri.
Crearea unei baze industriale vibrante necesită viziune pe termen lung, leadership politic și capacitatea de a lucra mână în mână cu sectorul privat. Relocarea nu poate fi decretată; este construită în timp. Aceasta implică procese lungi și riscante - inclusiv reorganizarea lanțurilor valorice, ceea ce poate dura ani întregi.
În plus, așa cum știm cu toții, nu există prânz gratuit în economie. Relocarea implică de obicei costuri mai mari pentru afacerile care sunt trecute aproape sistematic consumatorilor. Astfel, este esențial să adoptăm o abordare europeană coordonată pentru a crea economii de scară și pentru a reduce, pe cât posibil, costurile inerente asociate relocării. Putem să spunem, cel puțin, că Europa nu se îndreaptă în această direcție.
În contextul negocierilor CFM de șapte ani și a instrumentului „Next Generation EU”, Comisia Europeană și-a propus să impulsioneze Horizon Europe - un program deja existent, care vizează consolidarea autonomiei în lanțurile valorice strategice, printre altele.
Dacă este validat de Consiliul European, pachetul total ar putea ajunge la 94,4 miliarde euro în perioada 2021-2027, față de 80,9 miliarde euro inițial. Prin urmare, pachetul alocat pentru a reduce dependența UE de comerțul exterior ar reprezenta, în cel mai bun caz, 0,08% din PIB-ul UE pe an. Chiar și luând în considerare alte programe, cum ar fi cele care vizează impactul schimbărilor climatice și care vizează dezvoltarea de noi grupuri industriale, aceasta este doar o picătură în ocean. Ambiția UE de a deveni mai autonomă nu este decât promisiuni deșarte.
