Discuțiile recente privind măsurile de reducere a deficitului bugetar au pus pe tapet o serie de soluții „originale”, puțin sau deloc încercate în alte state ale Uniunii Europene, semnalează Valentin Lazea, economistul șef al BNR.
În căutarea de noi surse de venituri la buget, responsabilii politici au propus impozite nestandard precum taxa de solidaritate sau taxa pe tranzacții financiar-bancare, acestea alăturându-se altor găselnițe deja în vigoare, precum taxa pe stâlp. Astfel de invenții, cu randament incert, nu fac decât să enerveze sectoarele și grupurile sociale cărora li se aplică.
Un alt aspect demn de menționat este că, pe lângă faptul că se inventează noi impozite, modificările fiscale sunt foarte dese. Astfel, conform studiului „Modificările noului Cod fiscal: inventar și impact (2015-2023)”, elaborat de The Tax Institute, în perioada menționată au fost introduse în fiscalitate 554 de modificări prin 107 acte normative (Legi, OG, OUG). Mult mai simplu ar fi de replicat sistemul fiscal din alte state în tranziție, care au înregistrat succese în stabilizarea macroeconomică.
Un astfel de stat ar fi Polonia, care nu este foarte diferită de România în ceea ce privește tabloul macroeconomic, arată acesta.
"Desigur, s-ar putea obiecta că, dacă România ar colecta TVA mult mai bine (cu 2% din PIB în plus), s-ar putea apropia de nivelul deficitului bugetar din Polonia. Dar chiar și în acest scenariu optimist (și la care nu se poate ajunge pe termen scurt), tot ar rămâne o diferență notabilă: statul polonez funcționează cu venituri bugetare de circa 42% din PIB și cu cheltuieli de circa 48% din PIB, în timp ce statul român funcționează cu venituri bugetare de circa 33% din PIB și cu cheltuieli de circa 42% din PIB.
Capacitatea fiscală mai mare a statului polonez explică, printre altele, de ce:
Polonia este stat membru al OECD, în timp ce România încă nu este;
Polonia își permite cheltuieli de apărare de peste 4% din PIB, iar România de-abia trece de 2% din PIB;
Polonia se bucură de un rating de A- din partea agențiilor Standars & Poors și Fitch, cu trei trepte peste ratingul BBB- atribuit României etc.
Din punct de vedere structural și cultural, diferența de capacitate fiscală dintre Polonia și România se poate explica prin aceea că acolo contractul social nescris dintre cetățeni și stat funcționează în dublu sens mult mai bine: cetățenii sunt de acord să plătească sume mai mari către buget din veniturile proprii, conștienți fiind că și statul va furniza servicii sociale mai multe și mai de calitate. Dar aceasta ține de educația de bază, primită din familie și din școală, a tuturor celor implicați.
Dacă alegem Polonia ca model pentru sistemul de impozitare, observăm, pe baza comparației prezentate în anexă, faptul că România impozitează mai puțin atât capitalul, munca, cât și consumul", spune Lazea.
În ce privește impozitul pe profit, cota standard a acestuia este de 19% în Polonia, față de 16% în România.
Impozitul pe salarii este de 12% în Polonia pentru salariile mici, dar 32% pentru salariile ce depășesc 10.000 zloți/lună, comparativ cu 10% pentru toate salariile din România.
Dividendele sunt taxate cu 19% în Polonia fără deduceri, și cu doar 10% (sau mai puțin) în România.
Contribuțiile sociale totale (angajat + angajator) sunt de 43% în Polonia, față de 37,75% în România.
Cea mai importantă taxă pe consum, TVA, are cota standard de 23% în Polonia, față de 19% în România.
Toate exemplele de mai sus arată că fiscalitatea din România este departe de a fi excesivă, la orice analiză obiectivă și nepartizană. Problema este că în țara noastră avem rareori parte de analize obiective, întrucât chiar cei presupuși a le face , analiștii economici, acționează cel ai adesea ca lobby pentru sectorul de afaceri, mai arată acesta.
La final are și o constatare: taxa de solidaritate, care este astăzi printre propuneri, nu este altceva decât impozitul progresiv, cu un alt nume. Dacă pentru urechile românilor taxa de solidaritate sună mai bine decât impozitul progresiv, este în regulă. Să ne amintim că, într-o formă sau alta, el există în cele mai liberale economii, inclusiv în Mare Britanie din 1842 și în SUA din 1862.
Concluzionând, ar fi (fost) de dorit ca România să întreprindă mai puține experimente în materie de fiscalitate și să adopte modele care au funcționat cu succes în altă parte, mai spune Lazea.
