Moștenitorii lui Ion N. Fințescu, decan al Facultății de Drept și prorector al Universității București în anii 1941-1942, iar ulterior ministru al Economiei Naționale între august 1942 și februarie 1943, în Guvernul condus de mareșalul Ion Antonescu, se judecă cu Primăria Predeal, în mai multe procese. Miza strict economică este retrocedarea unui teren din orașul-stațiune montană, însă există și una politică și istorică, relevă datele Profit.ro.
Ion N. Fințescu a cumpărat în 1926 un teren de 623 metri pătrați în Predeal, acesta fiind naționalizat de regimul comunist prin decretul nr. 111/1951, potrivit documentelor din dosare.
21 mai Maratonul Economia Sustenabilă
28 mai Maratonul Fondurilor Europene
Naționalizarea a fost decisă ca urmare a faptului că Ion N. Fințescu fusese condamnat la închisoare cu confiscarea averii în 1948, în baza Legii nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război. El a petrecut 8 ani în detenție și a decedat ulterior la puțin timp de la eliberare, în 1958.
Moștenitorii lui Fințescu au solicitat încă din 2001 Primăriei Predeal restituirea în natură a părții libere din teren și compensarea în echivalent sau în puncte a restului proprietății. În 2019 au dat în judecată autoritatea locală, iar în același an instanța a obligat Primăria să le soluționeze (într-un fel sau altul) solicitarea de retrocedare.
Aceasta s-a conformat în primăvara anului trecut, după ce a fost executată silit în acest sens.
″Prin Dispoziția nr. 79/25.03.2022 a Primarului Orașului Predeal a fost respinsă notificarea privind restituirea în natură pentru motivul că autorul acestora (al moștenitorilor – n.r.), Fințescu N. Ion, figurează pe lista persoanelor vinovate de crime de război, gardieni de lagăre sau alte persoane care se încadrează în prevederile Legii nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război″, se menționează în documentele citate.
Motivarea respingerii a fost că normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin HG nr. 250 /2007, prevăd că ″nu constituie preluare abuzivă și deci nu fac obiectul legii următoarele categorii de situații: (…) confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârșirii unor crime contra umanității sau crime de război săvârșite în perioada 6 septembrie 1940 - 9 mai 1945 (cum ar fi: persoanele vinovate de crime de război, gardieni de lagăre sau alte persoane care se încadrează în prevederile Legii nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau crime de război, cu completările ulterioare)″.
Normele mai stipulează explicativ: ″Deși Legea nr. 312/1945, cu completările ulterioare, este un act normativ în temeiul căruia s-au confiscat imobile ca pedeapsă penală complimentară, care a fost emis după 6 martie 1945, măsurile sancționatorii se referă la situații anterioare acestei date de referință. De aceea, în aceste cazuri nu se pot recunoaște drepturi reparatorii unor persoane pentru fapte incriminate și de legislația penală în vigoare (ar echivala cu acordarea de măsuri reparatorii pentru pedepse complimentare dispuse cu privire la fapte penale grave comise în perioada dictaturii fasciste/antonesciene/hortyste)″.
Astfel că moștenitorii lui Ion N. Fințescu au deschis în mai 2022 un nou proces, cerând tribunalului să constate că sentința de condamnare a lui Ion N. Fințescu din 1948 a fost motivată politic și, deci, nedreaptă, situație în care confiscarea din 1951 ar deveni abuzivă, iar reclamanții ar fi îndreptățiți să li se retrocedeze terenul din Predeal.
″În ceea ce privește condamnarea autorului acestora, contestatorii au învederat că această condamnare are caracter politic, fundamentată pe dorința de epurare a adversarilor politici a regimului impus de URSS în România. Fințescu N. Ion a fost membru marcant al Partidului Național Liberal și în perioada 16 august 1942-10 februarie 1943 a deținut funcția de ministru al Economiei Naționale în guvernul Ion Antonescu. Din hotărârile de condamnare rezultă fără îndoială că fapta pentru care a fost condamnat constă exclusiv în acceptarea mandatului de ministru în guvernul condus de generalul Ion Antonescu. Instanța de recurs a considerat că intrarea în guvern constituie prin ea însăși o acțiune de continuare a războiului împotriva URSS și a Națiunilor Unite, astfel că acuzatul urmează a răspunde penal, deoarece nu a făcut nimic spre a dovedi intențiunea sa de a scoate România din război. În realitate, autorul acestora nu putea hotărî, în calitatea sa de ministru, declararea sau continuarea războiului contra URSS și Națiunilor Unite, atribut care aparținea regelui, conform art. 46 din Constituția din 1938. Prin Legea nr. 511/05.09.1940, dreptul de a declara război și de a încheia pacea a fost transferat generalului Ion Antonescu.
Apoi, ordinul generalului Antonescu prin care a dispus invadarea teritoriului URSS de către Armata Română a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 145/22.06.1941, cu mai bine de un an înainte de preluarea mandatului de ministru al Economiei de către Fințescu N. Ion. Au mai arătat contestatorii că autorul acestora a preluat portofoliul Ministerului Economiei la insistențele lui Mihai A. Antonescu – ministrul Afacerilor Străine, care l-a asigurat că a început o acțiune diplomatică pentru ieșirea României din război. Această promisiune a constituit factorul determinant al deciziei de a prelua mandatul de ministru. Pe perioada de 5 luni cât a fost ministru, autorul acestora și-a înaintat demisia de 5 ori, pentru că această promisiune de ieșire a țării din război nu a fost respectată (…)″, se arată în documentele procesului, aflat în continuare pe rol.
Moștenitorii au mai invocat prevederea din normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 potrivit căreia ″În cazul în care unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării apreciază, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptățită și pe baza analizei împrejurărilor de fapt și drept ale situației invocate în notificare, că: a) preluarea nu a fost abuzivă; (…) c) proprietarul nu avea vocația de a fi persoană îndreptățită potrivit legii (de exemplu: este criminal de război, persoană ale cărei bunuri au fost confiscate ca pedeapsă complimentară, este renunțător și altele asemenea), va emite o decizie motivată de respingere a notificării″.
″Contestatorii au arătat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile HG nr. 250/2007 privitoare la exceptarea de la restituire a imobilelor confiscate ca urmare a săvârșirii de infracțiuni contra umanității sau de crime de război, în condițiile în care din prevederile legale rezultă cu claritate că preluarea imobilului de către stat trebuie să facă obiectul unei analize de către autoritate. Nicăieri în textul normativ nu se precizează că o condamnare în temeiul Legii nr. 312/1945 exclude de drept posibilitatea restituirii.
Pentru a se aprecia în concret dacă preluarea este abuzivă sau nu, autoritatea trebuia să aibă în vedere nu condamnarea în sine, ci gravitatea faptei comise. Astfel ar fi observat că participarea la guvernare nu poate fi sub nicio formă încadrată în categoria faptelor penale grave. Această analiză este necesară deoarece regimul comunist instaurat de către URSS a folosit legea și instanțele de judecată ca unelte ale consolidării puterii sale și nu ca mecanisme ale statului democratic″, se mai spune în documente. Procesul este în continuare pe rol.
Ion N. Fințescu. Sursă foto: https://www.juridice.ro
Primarul din Predeal care a dat dispoziția de respingere a solicitării de retrocedare, Sorin Ioan Ciobanu, este de la Partidul Național Liberal (PNL). În partid a apărut recent o controversă în legătură cu un caz istoric similar. Chiar luna aceasta, deputatul liberal Alexandru Muraru a cerut excluderea din partid a trei consilieri PNL de la Sectorul 2 al Capitalei, cu argumentul că au votat în ședința de Consiliu Local împotriva desființării bustului lui Mircea Vulcănescu, condamnat în anul 1948 pentru participarea la guvernarea mareșalului Ion Antonescu, în baza aceleiași legi precum Ion N. Fințescu. Vulcănescu a fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în perioada 27 ianuarie 1941 – 23 august 1944.
Ion N. Fințescu, care a fost coleg de detenție cu Mircea Vulcănescu înainte de condamnare și căruia una dintre sălile de judecată ale Curții de Apel București îi poartă numele, este considerat a fi un nume important în istoria dreptului comercial românesc, fiind decan al Facultății de Drept și prorector al Universității București în anii 1941-1942. Pe plan politic, pe lângă poziția de ministru, a deținut-o și pe cea de deputat al Partidului Național Liberal.
Potrivit stenogramelor ședințelor Consiliului de Miniștri din guvernarea Ion Antonescu, publicate de Arhivele Naționale ale României, Ion N. Fințescu a participat la astfel de ședințe și înainte de a deveni ministru al Economiei Naționale, în calitate de președinte al Consiliului băncii Creditul Național Industrial.
Instituția financiară menționată, în fruntea căreia Fințescu a fost numit de către Ion Antonescu pe 19 ianuarie 1942, s-a ocupat inclusiv cu acordarea de așa-numite ″împrumuturi de românizare″ cu dobânzi preferențiale, garantate de stat și BNR. Acestea aveau scopul ″de a înlesni persoanelor fizice de origine etnică română, precum și societăților (…) al căror capital aparține integral persoanelor de origine etnică română și ai căror asociați sunt de asemenea de origine etnică română (…) dobândirea de întreprinderi comerciale sau industriale aparținând evreilor sau străinilor, în vederea românizării lor (…)″, precum și ″cumpărări de inventare agricole (viu sau mort), cât și înființarea, înzestrarea și restabilirea gospodăriilor rurale, în Basarabia, Bucovina de Nord și Dobrogea, în cadrul programului de refacere al Statului, precum și aceleași operațiuni în alte regiuni ale țării, pe loturi formate pe terenuri rămase în urma exproprierii evreilor sau altor străini″.
Sursă: https://upload.wikimedia.org
https://upload.wikimedia.org
