Această percepție nu e deloc neobișnuită și nu vine din teorie, ci dintr-un lung șir de fapte concrete – unele vizibile, altele pierdute prin culoarele tăcerii instituționale. Este alimentată constant de experiențe reale și repetitive din spațiul public sau din zone poate cel mai puțin transparente ale statului.
De prea multe ori, procesul de acordare a ajutoarelor de stat nu este suficient de transparent. Informațiile despre criteriile exacte de eligibilitate, metodologia de evaluare a proiectelor sau – mai ales – despre cine sunt beneficiarii finali și ce sume exacte au primit nu sunt disponibile publicului într-un format inteligibil. Listele pot apărea, e adevărat, dar aproape niciodată însoțite de context: cum au fost aleși acei beneficiari, ce impact au avut fondurile respective, ce urme au lăsat în economie.
Cea mai mare suspiciune care planează asupra acestor ajutoare ține de clientelism. E o percepție larg răspândită că banii publici nu se duc acolo unde e merit, nevoie sau potențial real, ci acolo unde există conexiuni politice sau personale. Această convingere nu s-a format în vid – ci pe fondul scandalurilor trecute de corupție, al lipsei de consecințe pentru cei implicați și al unei culturi a impunității care se perpetuează.
Partea cu adevărat problematică este însă cea care ar trebui să fie vizibilă, dincolo de orice aranjamente. Ne putem întreba cu onestitate dacă aceste ajutoare chiar își ating scopul declarat: crearea de locuri de muncă, stimularea inovației, creșterea competitivității sau dezvoltarea regională. Sau dacă nu cumva, în realitate, o parte din bani ajung să susțină afaceri lipsite de viabilitate, menținute artificial în viață, în loc să sprijine domenii strategice sau cu potențial real de transformare economică.
Ajutoarele de stat ajung, pe de altă parte, un joc nedrept. Când o companie primește ajutor consistent din partea statului, celelalte firme din același sector – care nu beneficiază de același sprijin – se pot simți în mod justificat dezavantajate. Se creează un teren de joc inegal, în care șansa economică nu mai ține de merit sau performanță, ci de accesul la o rețea sau la un circuit politic favorabil.
Pe deasupra, schimbările legislative în domeniul ajutoarelor de stat sunt adesea făcute netransparent. Multe trec prin Parlament cu amendamente introduse strategic, în funcție de interese punctuale cunoscute doar celor care participă la voturile din comisiile de specialitate. Rezultatul este o instabilitate legislativă cronică, o lipsă de predictibilitate și, mai grav, un cadru care lasă loc interpretărilor subiective sau intervențiilor ad-hoc, exact acolo unde ar trebui să existe rigurozitate maximă.
În final, toate aceste elemente duc la clar: e extrem de greu de urmărit ce se întâmplă cu banii publici odată ce au fost acordați.
Mecanismele de monitorizare și evaluare a modului în care au fost cheltuiți acești bani sunt, în multe cazuri, slabe sau formale. Iar responsabilitatea pentru utilizarea defectuoasă a fondurilor – atunci când ea există – e rar clar definită și, mai rar, aplicată.
