Poate că ați observat, poate nu. În ultimul an, odată cu avântul tehnologiei AI, rețelele sociale și aplicațiile bancare sunt sufocate de povești melodramatice și motivaționale, toate false și generate cu tehnologia cea nouă. E o veche poveste a lucrurilor care sunt bune și rele deopotrivă, în funcție de cine le folosește.
După cum știm din istoria omenirii, focul te poate și încălzi, dar te poate și prăji. Noile tehnologii depășesc, în multe cazuri, capacitatea individului de a deosebi adevărul de fals și binele de rău. Iar când individul în cauză are și serioase lacune, până nu demult, asta era treaba propagandei. Ea a creat din nimic o realitate virtuală, dușmani închipuiți, vinovați de serviciu. Masele urmează „narativul” ideologic ca vrăjite.
O să mă întrebați cum de e posibil să prostești atâta lume? Dacă ne uităm la aceeași istorie, vedem cum inși și idei au clătinat și au schimbat lumea, lăsând în spate, pe câmpurile de luptă, milioane și milioane de victime. Din fericire, nu toată omenirea a fost sclava propagandei și, în orice caz, nici perpetuu. Dacă realitatea contrazicea propaganda de prea multe ori, prea îndelungat și mai ales în sens rău, dispoziția indivizilor de a o asculta orbește scade până la revoltă.
Pe urmă, propaganda (cum a fost cea socialistă românească) era adesea concepută de inși primitivi, care cu greu putea pricepe tainele limbajului sofisticat și învăluirea magică a miturilor. Dar ce bine că nu s-au priceput! Iată că rolul propagandei e preluat cu voioșie de boți umani, înzestrați cu mai multă inventivitate și cu mai mult șarm decât activul de partid.
Însă prezentul ne scapă, văzând cu ochii, de sub control. Nu numai cei bombardați cu imagini, sunete și cuvinte potrivite. Ci înșiși promotorii sunt acaparați de propriile creații, cărora le devin sclavi.
Nu sunt un alarmist și nici un adept al teoriilor care se sprijină pe conspirații ori pe sfârșitul lumii. Departe de mine. Tot această disprețuită istorie a fost martora unor atrocități uriașe, de părea că nu va rămâne piatră pe piatră. Holocaustul armenilor, al evreilor, al ucrainenilor avea ca scop aceeași „soluție finală”: distrugerea definitivă a unei rase, a unui popor. Deși la un moment dat lucrul ăsta părea perfect posibil și inevitabil, întotdeauna s-a întâmplat ceva neașteptat.
Însă până aici vorbim de slăbiciuni, decizii, greșeli și incompetențe omenești. Când ai de partea ta, pentru prima oară în istorie, un instrument universal, bun și în Japonia, și în Luxemburg, și în România, prost să fii să nu îl folosești.
Dacă tot pomenim România, ar trebui să zăbovim nițel asupra populației, a psihologiei maselor și a nivelului de educație. Nu e niciun secret pentru nimeni: România are acum, cel mai needucat popor din Europa. Sunt milioane de oameni care nu pot duce la capăt o frază simplă, nu pot închega o explicație, nu pot transmite un mesaj care să fie înțeles de concetățeni.
În același timp, deși ar părea scris în stele că le e dat să trăiască într-o fericire veșnică, în împărăția cerurilor, tocmai pentru că sunt săraci cu duhul, ei se transformă de la o vreme în „boți vii”. Acum 35 de ani, li se spunea „răspândaci”. Acum e mai simplu și mai organizat: constituie o masă și inertă intelectual, dar și explozibilă decizional, pentru că membrii comunităților de tot soiul răspândesc invențiile AI de dimineața până seara.
Dacă, până în urmă cu câțiva ani, conținutul fals era lăsat în seama „creatorilor de conținut”, care erau, și ei, oameni și ba mai mâncau, ba mai dormeau, ba se mai îmbârligau, acum datele problemei s-au schimbat. Vorba aceea proastă, din comunism, „dușmanul nu doarme niciodată”, a devenit realitatea de azi. AI nu mănâncă, nu bea, nu fumează și nu-și pierde nopțile. E inepuizabil. Trebuie doar să plătești o taxă mică și îți va furniza marfă non-stop. Inteligența artificială se hrănește cu energie și apă, exact punctul sensibil al civilizației moderne. Și furnizează non-stop.
Ce? Aici e bătaia peștelui: orice le place oamenilor să audă și să vadă. Orice le pansează orgoliul și ideile delirante. AI e învățat să își satisfacă în cel mai înalt grad clientul, să se poarte frumos cu el, să îl lingușească, să îl preamărească, să-l mângâie și să-i dea încredere.
Ceea ce părea o regulă de fier în romanele lui Isaac Asimov, regula că roboții nu pot, nu au voie să atace un om, s-a transformat într-o armă a dezumanizării, un soi de drog care scufundă individul în propriile elucubrații. Mintea omenească e un aparat complicat, foarte complex.
Complexitatea are, însă, un defect. Dă erori cu cât e mai sofisticată. Societatea repară sau atenuează aceste mici defecte de fabricație, singurătatea și lipsa socializării directe, fizice le amplifică.
Voi încerca să vă prezint în articolele următoare mecanismele prin care realitatea virtual cuprind tot mai mult mințile oamenilor, structurile și modelele. Și, dacă voi reuși (ceea ce, cinstit să fiu, mă îndoiesc) felul în care statele și corporațiile au luat cunoștință de această armă cu două tăișuri și au pus-o imediat la lucru.
(va urma)
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
