România (ca și întreaga Europă) are nevoie de un nou contract social. Cu clasa de mijloc în miezul său. Un nou contract social și nu o simplă ajustare, pentru că clasa de mijloc nu e un moft, e o infrastructură democratică. Din păcate, clasa mijlocie nu prea mai este ce-a fost în Europa, iar în România nu a apucat măcar să fie ceva.
În tot mai multe colțuri ale Europei, această categorie socială – cândva simbolul stabilității, al mobilității sociale și al încrederii în democrație – pare prinsă într-un declin lent, dar constant. Odată cu ea, se clatină și însăși fundația proiectului democratic european.
„Clasa de mijloc a fost multă vreme coloana vertebrală a stabilității democratice, alimentând creșterea economică, afirmând legitimitatea instituțiilor și transmițând valorile civice”, scriu Bertrand Badré și Eric Hazan într-un articol recent publicat de Project Syndicate. Dar în ultimele decenii, acest pilon al democrației s-a erodat vizibil în tot Occidentul – iar Europa nu face excepție.
De ce contează acest lucru? Pentru că fără o clasă de mijloc solidă și funcțională, democrațiile devin fragile, polarizate și expuse la populism sau apatie. Când oamenii simt că muncesc din greu, dar trăiesc mai prost, când educația nu mai garantează ascensiunea socială, iar traiul decent se transformă în lux, contractul social începe să se rupă. Franța, Italia, Germania, chiar și nordul Europei – toate semnalează, în diverse forme, aceeași fractură: costuri tot mai mari cu locuințele, stagnarea salariilor reale, migrarea locurilor de muncă bune dinspre orașele mici spre metropole, scăderea încrederii în instituții. În Franța, una din cinci gospodării cu venituri medii cheltuie mai mult decât câștigă. În Europa de Est, decalajele cresc – între capitalele dinamice și regiunile care pierd populație, investiții și speranță.
România, în mod particular, se confruntă cu o fragilitate structurală a clasei de mijloc, aflată oricum în faza ei de formare. După trei decenii de tranziție, această categorie este numeric instabilă, economic vulnerabilă și lipsită de reprezentare politică reală. În timp ce o parte a populației urbane accesează tot mai mult standarde occidentale, mari segmente din societate rămân blocate într-o economie a subzistenței sau a prestărilor ieftine. Lipsa unui cadru fiscal predictibil, a investițiilor în educație profesională și a unor politici teritoriale coerente lasă clasa de mijloc românească fără oxigen economic și fără perspective pe termen lung.
Și totuși, tocmai aici se află una dintre cele mai mari oportunități ale României: consolidarea unei clase de mijloc autentice, capabile să susțină consumul intern, să reducă migrația și să genereze o cultură democratică stabilă. Fără această clasă, România rămâne vulnerabilă la extreme politice și volatilitate socială. Cei doi economiști citați avertizează că „astfel de dislocări nu sunt un efect secundar inevitabil al progresului, ci simptomele unei neglijări sistematice și de lungă durată.”
Cu alte cuvinte, ceea ce trăim nu e doar o etapă tranzitorie, ci rezultatul unui model economic care a ignorat coeziunea socială în numele eficienței globale. Iar acum, inteligența artificială amenință să adâncească și mai mult prăpastia: locurile de muncă cu calificare medie – în administrație, logistică, servicii – vor fi cele mai expuse automatizării. În lipsa unor politici incluzive și proactive, AI ar putea deveni, spun autorii, „nu un val care ridică toate bărcile, ci un tsunami care le scufundă pe cele mai multe și cruță doar câteva”.
Aici vine însă ideea centrală: Europa are nevoie nu doar de politici de adaptare, ci de ambiție – de o viziune care să repună clasa de mijloc în centrul agendei. Autorii citați propun un adevărat “Plan Marshall” pentru locuri de muncă, competențe și justiție socială, bazat pe trei piloni:
Primul ar fi cel de educație și formare profesională, ca drept universal: fiecare lucrător afectat de automatizare ar trebui să aibă acces real la programe de recalificare. Nu cursuri izolate, ci un sistem care susține învățarea continuă.
Al doilea pilon se referă la un proces de reindustrializare teritorială: Europa trebuie să construiască centre de inovație, huburi de producție și clustere verzi nu doar în marile orașe, ci și în regiunile post-industriale, pentru care este esențial un parteneriat real public-privat.
În fine, al treilea pilon cere un nou contract social, în care demnitatea devine criteriul principal, nu eficiența. Asta înseamnă investiții în locuințe, sănătate, transport, mobilitate – dar mai ales în redarea speranței acelor comunități care simt că au fost uitate.
Clasa de mijloc nu trebuie tratată ca un efect colateral al progresului inevitabil. Ea este infrastructura invizibilă care ține democrația funcțională. Când dispare, se destramă nu doar stabilitatea economică, ci și țesătura socială, încrederea în reguli, toleranța, participarea civică.
La rândul ei, Europa are resursele pentru a acționa. Datoria publică din zona euro este în medie de 90% din PIB – mai mică decât în SUA – iar nevoia de investiții este uriașă. Un fond paneuropean, modelat după NextGenerationEU, dar pe termen lung și orientat strategic, ar putea finanța exact infrastructura socială care face posibilă mobilitatea ascendentă.
Nu e vorba doar de economie, ci de supraviețuirea unei idei. România – la fel ca întreaga Europă – poate încă să-și aleagă viitorul: unul deținut de câțiva sau construit de toți. Iar cheia acestei alegeri stă în modul în care va trata clasa de mijloc. Mai ales în forma și conținutul unui nou contract social.
Iar acest nou contract social ar trebui să aibă următoarea directivă: Pentru o Românie funcțională, investiți în clasa de mijloc!
Daniel Apostol este analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES.
