Așa cum gazele din Marea Neagră au fost ani de zile prizonierii indeciziei politice, la fel și biometanul riscă să fie sufocat între rapoarte, ordonanțe amânate și calcule incomplete. Și totuși, biometanul nu e o temă marginală. Este, de fapt, cheia unei tranziții energetice realiste, un combustibil verde care nu doar că poate fi produs în România, dar poate aduce bani, locuri de muncă și dezvoltare în zonele cele mai sărace ale țării.
România rurală și „aurul verde” de sub ochii noștri
În fermele românești se găsește materia primă pentru o revoluție energetică. Puține țări europene au o agricultură la fel de întinsă și o zootehnie încă atât de răspândită precum România. Din păcate, această resursă unică se transformă mai degrabă într-o povară ecologică decât într-un avantaj economic. Gunoiul de grajd, resturile vegetale și deșeurile alimentare poluează în loc să producă valoare. Biometanul schimbă complet această logică: din deșeu se obține gaz verde, compatibil cu infrastructura energetică existentă și direct injectabil în rețeaua națională.
Această economie circulară nu este o fantezie. Țări precum Germania, Franța sau Danemarca au integrat biometanul în mixul lor energetic și îl tratează ca pe o resursă strategică. În România, însă, proiectele apar timid și fragmentat, deși potențialul este uriaș. Biometanul nu ar însemna doar energie curată, ci și o infuzie de capital în zone rurale uitate de lume, acolo unde investițiile industriale sunt practic inexistente.
Un proiect de biometan înseamnă locuri de muncă, venituri fiscale, stabilitate pentru ferme și un pas real spre independență energetică. În loc ca aceste comunități să fie condamnate la exod și subzistență, ele pot deveni furnizori de energie pentru întreaga țară. Este o șansă de reconstrucție economică, pe care guvernul, din păcate, pare să nu o înțeleagă pe deplin.
Politica energetică: o ambiție declarată blocată birocratic
Ministerul Energiei pune în transparență un proiect de Ordonanță de urgență pentru promovarea biometanului. Un pas în direcția bună, cel puțin la nivel declarativ. Numai că în spatele documentului se ascund câteva contradicții și lipsă de coerență.
Încă de la începutul procesului de definire a rolului biometanului sunt direct implicată în elaborarea propunerilor legislative în virtutea unei triple calități: avocat, expert în energie, membru de board al Black Sea Oil & Gas care prin subsidiara sa BSOG Energy este poziționat ca primul dezvoltator major de proiecte de biometan din România, precum și ca lider al grupului de lucru al FPE (Federația Patronală a Energiei) - și am adus în discuție câteva argumente esențiale pe care le expun aici:
În primul rând, România importă deja gaze care includ un procent de biometan, prin interconexiunile europene. Însă legea românească întârzie încă să permită injectarea biometanului autohton în Sistemul Național de Transport (SNT). Adică exact ceea ce alte state europene fac de ceva ani încoace. Cum poate fi competitiv un producător român dacă energia regenerabilă din alte țări intră deja în consumul nostru, dar lui i se blochează accesul la aceeași infrastructură? Este o întrebare la care cadrul de reglementare este așteptat să ofere un răspuns convingător.
În al doilea rând, România și-a asumat prin Planul Național Integrat Energie și Schimbări Climatice (PNIESC) ca biometanul să reprezinte 5% din gazele transportate prin SNT până în 2030 – adică 4,28 TWh/an. Dar odată cu intrarea în producție a proiectului Neptun Deep (87 TWh anual, începând cu 2027), volumul total al gazelor ar putea urca la 220 TWh. Asta înseamnă că ținta de 5% va deveni și mai greu de atins. Fără proiecte conectate direct la rețea, România riscă să își rateze flagrant propriile obiective.
În al treilea rând, cifrele oficiale “nu se leagă”. BSOG Energy Energy poate dezvolta, numai prin primele sale 5 proiecte - toate in lucru, o producție echivalentă cu 26% din obiectivul național pentru 2030. Și totuși, nota de fundamentare a OUG vorbește de un aport posibil de doar 1,5% din ținta totală.
Diferența nu este o simplă eroare de calcul, ci un semn de incoerență în planificare. Dacă autoritățile nu își pot armoniza datele de bază, cum se poate construi o strategie solidă? Această confuzie nu e doar tehnică. Ea are implicații directe asupra investițiilor, asupra încrederii pieței și asupra costurilor finale suportate de consumatori.
Dacă legislația nu clarifică drumul, dacă semnalul pentru investitori rămâne contradictoriu, România va rămâne captivă între ambiții pe hârtie și realități economice stagnante. Această lipsă de claritate are consecințe directe: descurajează investițiile, afectează competitivitatea și, în final, se traduce în costuri mai mari pentru consumatori. Pentru că, dacă România nu produce biometan, îl va importa. Și atunci, întrebarea devine simplă: vrem să plătim pentru locurile de muncă din Danemarca sau pentru cele din Bihor, Dolj și Botoșani?
Timpul biometanului este acum
România are nevoie urgentă de o politică clară și stabilă pentru biometan. Nu doar pentru a bifa obiectivele europene, ci pentru a-și construi o strategie energetică coerentă, realistă și competitivă.
Biometanul nu e o fantezie verde, ci o soluție pragmatică. Este, poate, singura soluție care poate împăca trei dimensiuni aparent ireconciliabile: securitatea energetică, decarbonarea și dezvoltarea rurală. Este compatibil cu infrastructura existentă, oferă șanse reale de dezvoltare pentru comunitățile rurale și reprezintă o cale realistă de decarbonare pentru companiile energetice. Să treci de la gaze naturale la biometan e o tranziție firească; să treci direct de la hidrocarburi la fotovoltaic e adevărată provocare investițională și schimbare de paradigmă tehnologică.
Și totuși, România continuă să ezite, pierzând timp prețios. Alte state investesc, noi dezbatem. Alte țări injectează biometan în rețele, noi îl blocăm prin lege. Alte economii creează piețe competitive, noi confundăm potențialul cu „planuri pe hârtie”.
Dacă guvernul nu se mișcă acum, biometanul riscă să rămână încă o poveste frumoasă ratată de România. O poveste spusă cu mândrie în strategiile naționale, dar care nu a ajuns niciodată să fie realitate. Și atunci, nu vom mai vorbi despre o oportunitate pierdută, ci despre un nou capitol din lunga istorie a indeciziei noastre energetice.
România are potențialul, resursele și know-how-ul. Ceea ce lipsește este decizia politică. Iar întrebarea nu mai este dacă avem nevoie de biometan, ci dacă vom avea curajul să îl tratăm ca pe ceea ce este: un combustibil de viitor, dar și o șansă de prezent.
Oana Ijdelea este Managing Partner, Ijdelea & Asociații, avocat de business cu peste 18 ani de experiență în promovarea și dezvoltarea investițiilor străine în România. Este recunoscută pentru contribuția semnificativă la realizarea unor proiecte de referință în domeniul energetic și pentru implementarea cu succes a unui număr de mandate de pionierat în România, fiind, deopotrivă, un contribuitor constant la redactarea legislației primare și secundare dintr-o gamă largă de industrii și sectoare. Expertiza Oanei este completată de activitatea desfășurată ca membru de board în companii precum Black Sea Oil & Gas și organizații non-profit și de binefacere din România, precum HOSPCE Casa Speranței.
