Economia a crescut semnificativ în ultimele două decenii, exporturile au devenit o componentă majoră a PIB-ului, iar integrarea în lanțurile industriale europene a creat o bază industrială solidă. Și totuși, structura exporturilor semnalează o vulnerabilitate pe care nu o putem ignora: concentrarea ridicată pe câteva piețe și câteva sectoare. Întrebarea pentru următorul deceniu nu este dacă România trebuie să-și diversifice abordarea, ci dacă poate face asta rapid, fără să piardă avantajele pe care le-a construit.
Unde se află România astăzi
Profilul exporturilor României este cel al unei economii manufacturiere integrate în Europa Occidentală. Echipamentele electrice reprezintă aproximativ 18% din exporturi, vehiculele și componentele auto depășesc 15%, iar utilajele industriale contribuie cu peste 10%. Sunt sectoare cu valoare adăugată în creștere, integrate în rețelele de producție ale unor jucători globali, dar cu o logică proprie: creșterea lor depinde în mare măsură de deciziile luate la Frankfurt, Stuttgart sau München, nu la București.
Concentrarea geografică este la fel de pronunțată. Germania absoarbe aproximativ 20% din exporturile României, urmată fiind de Italia, Franța și câteva alte economii europene. Această structură aduce stabilitate și predictibilitate, dar și o expunere sistemică la ciclurile economice ale unui număr mic de parteneri economici și strategici. Deficitul comercial persistent (exporturi de circa 105 miliarde de dolari față de importuri de peste 134 miliarde) indică faptul că economia rămâne dependentă de bunuri și tehnologii produse în altă parte.
România este, cu alte cuvinte, o economie industrială matură în cadrul pieței unice europene, dar nu încă o economie cu autonomie strategică în contextul comerțului global.
Cât de repede se poate transforma o economie?
Istoria economică oferă un răspuns nuanțat: transformările reușite durează între un deceniu și două, dar ritmul depinde în chip esențial de calitatea politicilor și de coerența instituțională. Coreea de Sud a trecut în aproximativ douăzeci de ani de la o economie bazată pe textile și produse cu valoare adăugată scăzută la una dominată de electronice, automobile și tehnologie. Malaezia a parcurs o traiectorie similară, de la cauciuc și resurse naturale la electronice și industrii manufacturiere avansate, prin atragerea sistematică de investiții străine directe și construirea cu atenție a capacităților industriale locale.
În Europa Centrală și de Est, transformările au fost mai rapide și potențial mai relevante pentru noi, ca lecții de viitor. Polonia, Cehia și Slovacia au reușit în aproximativ cincisprezece ani de la aderarea la Uniunea Europeană să devină hub-uri industriale de referință. Cazul Poloniei este folositor nu doar la nivel macro: orașe precum Katowice au pivotat în mai puțin de un deceniu de la industrie grea și minerit la IT, servicii specializate și industrii creative, o reconversie urbană cu implicații directe pentru zonele românești unde mulți se îndoiesc că acest lucru este posibil.
Ce au în comun aceste transformări? Nu discutăm aici despre norocul poziției geografice sau al abundenței de resurse, ci despre prezența unor elemente structurale care se regăsesc, cu variații, în fiecare poveste de succes.
Lecțiile care contează
Prima lecție este că diversificarea exporturilor precede creșterea accelerată, nu o urmează. Economiile care au urcat în ierarhia globală a producției au investit mai întâi în construirea capacității de a exporta bunuri noi pe piețe noi și abia apoi au cules dividendele. Această logică contrazice o prejudecată frecventă: nu aștepți să devii mai bogat pentru a diversifica, ci diversifici pentru a deveni mai bogat.
A doua lecție privește destinațiile, nu doar produsele. Cercetările economice recente arată că extinderea spre noi piețe poate genera un impact mai mare asupra creșterii exporturilor decât diversificarea produselor. Este o concluzie contraintuitivă, dar cu implicații clare pentru România: expansiunea geografică (în Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu, Africa subsahariană sau America Latină) nu este un lux strategic, ci o necesitate dacă vrem o economie mai rezilientă.
A treia lecție vizează arhitectura instituțională. Coreea de Sud, Israel, Irlanda și Singapore nu au diversificat folosind modelul piaței libere nesupravegheate. În schimb, au construit agenții puternice de promovare a exporturilor, au creat zone economice speciale cu regimuri fiscale și logistice diferențiate și au negociat strategic poziționarea companiilor locale în ecosisteme globale. Instituțiile de sprijin al exportului nu sunt birocrație inutilă, ci pot ajuta semnificativ competitivitatea.
A patra și cea mai puternică lecție este că diversificarea economică reală nu este un fenomen comercial, ci unul ecosistemic. Economiile care au reușit nu au schimbat doar ce exportă și unde exportă, ci au schimbat modul în care universitățile, companiile și statul colaborează pentru a genera industrii noi. Taiwan nu a devenit liderul global în semiconductori doar prin politică industrială, ci printr-o rețea densă de instituții de cercetare, companii de nișă și capital de risc orientat spre producție. Irlanda nu a atras marile corporații tehnologice doar prin fiscalitate favorabilă, ci printr-un sistem educațional calibrat să furnizeze talentul de care acele corporații aveau nevoie.
Direcțiile strategice pentru România
Aplicând aceste lecții la contextul românesc, câteva direcții devin clare.
Industria auto și cea de componente electronice pot continua să crească în interiorul lanțurilor europene, dar creșterea poate întâmpina dificultăți. Valoarea adăugată reală vine din progresul pe scara tehnologică: de la asamblare la design, de la producție la inginerie, de la execuție la proprietate intelectuală.
Tehnologia digitală și serviciile IT reprezintă un sector în care România are deja competitivitate demonstrată internațional. Provocarea nu este doar să ne creștem capacitatea, ci să o organizăm în jurul unor clustere cu vizibilitate globală, pe modelul Dublin pentru fintech sau Tallinn pentru guvernare digitală.
Industria alimentară, echipamentele energetice și infrastructura de apărare sunt trei sectoare în care contextul geopolitic actual creează ferestre de oportunitate foarte concrete. România are avantaje comparative clare în fiecare dintre ele.
Diversificarea geografică a exporturilor necesită o abordare sistematică în plan economico-diplomatic: nu putem merge înainte doar cu misiuni comerciale ocazionale, ci printr-o prezență permanentă în piețe-țintă, susținută de o agenție de export cu resurse, ambiție și mandat clar.
Alegerea strategică
Diversificarea economică nu se produce doar prin declarații de intenție, deși și ele sunt importante, dacă vin de la Guvern. Ea se produce prin acumularea consistentă de decizii corecte în mai multe direcții: în atragerea investițiilor, în măsurile din zona de educație, în infrastructura de export, în dialogul dintre stat și mediul privat.
România are avantajele necesare pentru a face această tranziție: un sector IT competitiv, o industrie manufacturieră solidă, o poziție geografică relevantă la intersecția Uniunii Europene, a Balcanilor și regiunii extinse a Mării Negre. Ce îi lipsește nu este potențialul, ci coerența strategică.
Istoria economică scoate în evidență o promisiune și un avertisment deopotrivă: economiile care au combinat investițiile, talentul și o viziune clară de export au produs transformări surprinzător de rapide. Cele care au amânat acest mix au rămas captive structurilor pe care voiau să le depășească.
În următorii zece ani, România va trebui să aleagă: rămâne o economie integrată în lanțurile industriale ale altora sau devine ea însăși un actor cu identitate proprie pe piețe globale. Aceasta este o alegere care se face acum, prin politici concrete, nu în viitor, când intenții bune nu vor mai conta.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
