Opinii: McLaren, o revenire construită cu bisturiul

Zak Brown, născut în 1971, a trecut prin carting, Formula Ford și Formula Opel-Lotus, însă detaliul cel mai important nu ține de palmares: era fan McLaren. Sezonul 1988 — Senna, Prost, Honda, MP4/4 — a devenit pentru el standardul absolut. McLaren a câștigat atunci 15 dintre cele 16 curse, iar Senna a devenit campion mondial. Mai târziu, Brown nu avea să încerce să copieze acel McLaren, ci să înțeleagă mecanismul care îl făcuse posibil.

La începutul anilor ’80, Ron Dennis făcuse deja ceva asemănător. A preluat o organizație aflată în declin și a construit un ecosistem: fuziunea cu Project Four, monococul din fibră de carbon dezvoltat sub conducerea lui John Barnard, parteneriatul TAG-Porsche, revenirea lui Niki Lauda și recrutarea unor oameni capabili să transforme tehnologia în rezultate. McLaren a revenit rapid în vârful Formulei 1, iar lecția a rămas valabilă decenii mai târziu: nu câștigi doar cu piloți buni, ci cu un sistem coerent în jurul lor.

Umbra lui Senna

Era Ayrton Senna a rămas în ADN-ul McLaren. Dar Formula 1 se schimba: tehnologia devenea tot mai sofisticată, bugetele creșteau, sponsorii deveneau mai importanți, iar sportul se transforma într-un produs global de entertainment.

McLaren a continuat să câștige. Mika Häkkinen a cucerit titlul mondial în 1998 și 1999, iar echipa a câștigat campionatul constructorilor în 1998. Apoi a venit generația lui Lewis Hamilton, care a devenit campion mondial în 2008. Dar succesul nu a eliminat problemele interne.

Sezonul 2007, cu Fernando Alonso și debutantul Lewis Hamilton, a devenit emblematic. Talentul era uriaș, dar tensiunile interne și scandalul „Spygate” au arătat că o organizație performantă tehnic poate deveni vulnerabilă atunci când încrederea se rupe. McLaren a fost exclusă din campionatul constructorilor și amendată cu 100 de milioane de dolari de FIA în urma scandalului privind informațiile confidențiale provenite de la Ferrari.

Ron Dennis a plecat din conducerea echipei în 2009. În anii următori, McLaren nu și-a pierdut istoria, dar și-a pierdut o parte din consistență. Când Brown a ajuns în organizație, nu găsea un brand distrus. Găsea ceva mai complicat: un brand extraordinar, dar o performanță care nu îl mai susținea.

Senna, Prost, Lauda, Häkkinen, Hamilton, MP4/4, McLaren Technology Centre, papaya — capitalul simbolic era uriaș. Povestea exista. Trebuia reactivată.

Brown, omul care știa să vândă motorsportul

Brown venea dintr-o lume diferită de cea a managerilor tradiționali de Formula 1. În 1995 fondase Just Marketing International, o agenție specializată în marketingul sporturilor cu motor, pe care avea să o transforme într-o afacere importantă și să o vândă ulterior către CSM, parte a Chime Communications.

Acolo învățase ceva esențial: o echipă de curse nu trăiește doar din rezultate. Are nevoie de sponsori, parteneriate, brand, audiență și o poveste comercială suficient de puternică pentru a finanța performanța sportivă. Când a intrat în conducerea McLaren, la sfârșitul lui 2016, iar apoi a devenit CEO al McLaren Racing, în 2018, Brown nu a venit cu reputația unui mare inginer. Avantajul lui era altul: înțelegea simultan lumea curselor și lumea care plătește pentru ele.

Prima sa cursă ca om McLaren a fost Marele Premiu al Australiei din 2017. Fernando Alonso și Stoffel Vandoorne conduceau o mașină propulsată de Honda, iar echipa a terminat sezonul pe locul nouă, cu numai 30 de puncte. Problema nu era doar viteza mașinii. Era arhitectura organizației. Prea multe schimbări de conducere. Prea puțină stabilitate. Responsabilități care se suprapuneau. O cultură în care, potrivit lui Brown, oamenii ajunseseră să se întrebe prea des cine este vinovat atunci când ceva nu funcționa.

Brown a schimbat întrebarea. Nu: „Cine a greșit?”,ci: „Ce nu funcționează și cum reparăm?”.  În Formula 1, unde fiecare departament depinde de celelalte, o cultură a fricii poate face oamenii să ascundă greșelile. O cultură a responsabilității comune îi poate determina să le scoată la suprafață mai repede.

Brown avea să susțină ulterior că schimbarea nu a însemnat o epurare masivă a organizației: din aproximativ 1.000 de oameni din echipa de Formula 1, doar câțiva lideri-cheie au fost schimbați. Restul trebuia să lucreze într-un sistem diferit. Aceasta avea să fie una dintre ideile centrale ale reconstrucției: nu întotdeauna oamenii sunt problema; uneori sistemul în care lucrează îi împiedică să performeze.

Honda, Renault și riscul de a schimba direcția

Parteneriatul cu Honda trebuia să recreeze gloria McLaren-Honda din epoca Senna și Prost.Nu a funcționat. În 2017, relația ajunsese într-un punct în care continuarea ei devenise ea însăși un risc. McLaren a trecut la Renault în 2018.

În 2019, McLaren a terminat pe locul patru în campionatul constructorilor. În 2020 a urcat pe locul trei. În 2021, Daniel Ricciardo a câștigat la Monza, prima victorie McLaren după aproape nouă ani. Nu era încă echipa campioană. Dar trendul se schimbase.

Brown reconstruia în același timp și partea comercială. A extins McLaren Racing în alte competiții, inclusiv IndyCar, Formula E, Extreme E și World Endurance Championship, în timp ce experiența sa de la United Autosports îi oferea o perspectivă mai largă asupra modului în care poate fi construită o organizație de motorsport. Nu era vorba doar despre diversificare de dragul diversificării, ci de construirea unei organizații de curse capabile să folosească aceeași marcă, aceleași relații comerciale și același know-how în mai multe piețe.

Papaya și Stella

Readucerea culorii papaya a fost, la suprafață, branding. În realitate, a fost și identitate. McLaren avea nevoie să-și amintească cine este, iar fanii aveau nevoie să recunoască din nou echipa. Papaya lega trecutul lui Bruce McLaren de prezent, fără să transforme trecutul într-un muzeu. Dar identitatea nu câștigă curse, ci infrastructura.

Brown a înțeles că banii produși comercial trebuiau transformați în capacitate tehnică: tunel de vânt, simulator, producție, software, instrumente de dezvoltare și oameni. O echipă poate avea un brand extraordinar, dar fără infrastructură modernă nu poate transforma ideile inginerilor în performanță.

Aici apare Andrea Stella. Relația Brown–Stella a devenit esențială tocmai pentru că rolurile lor nu erau identice. Brown a construit direcția și organizația. Stella trebuia să transforme această organizație într-o echipă tehnică performantă.

Această delimitare a fost una dintre cheile reconstrucției. Brown nu trebuia să proiecteze suspensia sau să aleagă geometria podelei. Stella nu trebuia să conducă strategia comercială globală a McLaren. Fiecare trebuia să construiască mediul în care celălalt putea performa.

2023: momentul în care povestea se schimbă

A fost anul în care reconstrucția a devenit vizibilă. McLaren a început sezonul 2023 prost. La Bahrain, mașina era departe de lupta pentru podium. Părea că progresul din anii anteriori nu fusese suficient. Apoi au venit upgrade-urile. În timpul sezonului, McLaren a devenit una dintre cele mai rapide mașini de pe circuit. Lando Norris a început să lupte constant pentru podiumuri, iar Oscar Piastri, aflat în primul său sezon, a demonstrat că poate concura la nivelul celor mai buni.

Schimbarea nu a fost rezultatul unui singur upgrade miraculos. A fost rezultatul unui proces tehnic în care organizația a început să înțeleagă mai bine ce voia de la mașină și cum să dezvolte acel concept. Aici se vede diferența dintre o revenire accidentală și o reconstrucție. În 2023, McLaren nu a câștigat titlul, dar a început să arate ca o echipă care știe cum să ajungă la el.

Norris și Piastri

Brown nu a încercat să cumpere instantaneu statutul unei echipe campioane printr-o succesiune de superstaruri. A construit în jurul a doi piloți tineri, Lando Norris și Oscar Piastri, și le-a oferit un sistem în care talentul lor putea fi dezvoltat. Norris era deja parte din McLaren din 2019. Piastri a venit în 2023. Aici apare o altă provocare: doi piloți foarte rapizi pot deveni o problemă dacă organizația nu știe să gestioneze competiția internă.

McLaren a avut nevoie de o cultură în care piloții să poată concura unul împotriva celuilalt fără ca echipa să devină victima rivalității lor. În 2024, ambii au câștigat curse. Norris a devenit principalul challenger pentru titlu, Piastri a obținut prima sa victorie, iar McLaren a câștigat campionatul constructorilor pentru prima dată din 1998. După douăzeci și șase de ani. De la Häkkinen și Coulthard la Norris și Piastri. De la McLaren-Mercedes la McLaren-Mercedes, dar într-o cu totul altă epocă.

Și apoi Brown nu s-a oprit

Una dintre cele mai mari capcane după o victorie este să confunzi rezultatul cu sistemul care l-a produs. Brown a făcut contrariul. McLaren a extins contractele lui Brown, Andrea Stella, Lando Norris și Oscar Piastri, consolidând nucleul organizației. Stabilitatea nu era tratată ca o recompensă pentru succes, ci ca un instrument pentru următorul ciclu de performanță.

În 2025, McLaren a demonstrat că titlul din 2024 nu fusese un accident. Echipa a câștigat din nou campionatul constructorilor, iar Lando Norris a devenit campion mondial. McLaren a obținut 12 victorii în primele 18 curse și și-a asigurat titlul constructorilor cu șase Grand Prix-uri înainte de final. Aici se schimbă natura poveștii, în 2024 era o revenire, în 2025 a devenit clar că nu a fost un accident.

De ce Ron Dennis și Zak Brown seamănă, de fapt

Stilurile sunt diferite. Dennis era asociat cu controlul, perfecționismul tehnic, disciplina și o structură organizațională foarte riguroasă. Brown e mai comercial, comunicativ și orientat spre cultură, brand și parteneriate. Dar filosofia de bază semănă izbitoar: amândoi au înțeles că o echipă de Formula 1 e un ecosistem.

Dennis a construit parteneriate cu TAG și Porsche, a investit în tehnologie și infrastructură și a creat mediul care a făcut posibilă epoca Senna–Prost. Brown a reconstruit infrastructura, a refăcut partea comercială, a schimbat leadershipul și cultura și a creat mediul în care Stella, Norris și Piastri puteau performa. Diferența nu este că unul a înțeles Formula 1 și celălalt nu, ci că fiecare a construit McLaren pentru epoca sa.

Și atunci apare Senna

Ayrton Senna nu l-a cunoscut pe Zak Brown. Dar este prezent în această poveste. Brown era adolescent când McLaren a dominat sezonul 1988. A văzut atunci o echipă care părea să știe exact cine este și ce vrea. Senna nu reprezenta doar viteza,ci standardul. În 1988, McLaren a câștigat 15 din 16 curse. Senna a luat opt victorii, Prost șapte, iar McLaren a terminat campionatul constructorilor cu 199 de puncte, față de 65 pentru Ferrari.

Este un reper aproape imposibil de ignorat, dar Brown nu a încercat să recreeze 1988, ar fi fost nostalgie. A folosit trecutul ca identitate, nu ca manual. Papaya, numele, istoria, relația cu fanii și memoria lui Senna au rămas. Dar structura organizației, cultura, tehnologia, marketingul și modul de lucru au fost reconstruite pentru o altă Formula 1.

Riscul cel mai mare era să nu schimbe nimic

Privită de la distanță, povestea McLaren pare o succesiune de decizii corecte. În realitate, fiecare dintre ele putea eșua. Schimbarea conducerii putea destabiliza echipa, despărțirea de Honda putea să nu funcționeze. Trecerea la Renault putea să nu producă evoluție, iar investițiile în infrastructură puteau consuma resurse fără rezultate rapide.

Promovarea lui Stella putea fi greșită, Norris și Piastri să nu formeze perechea potrivită, iar cultura „no blame” putea rămâne doar un slogan.Aceasta este poate cea mai interesantă lecție a lui Brown: nu a eliminat riscul; a încercat să-l facă inteligibil. Cel mai mare risc nu mai era schimbarea, ci stagnarea.

Cronologia arată transformarea mai bine decât orice slogan:

2017: locul 9, 30 de puncte.

2018: despărțirea de Honda și trecerea la Renault.

2019: locul 4.

2020: locul 3.

2021: victoria lui Daniel Ricciardo la Monza.

2023: transformarea tehnică accelerează, iar McLaren devine din nou o candidată la victorii.

2024: primul titlu constructorilor după 26 de ani.

2025: al doilea titlu consecutiv și primul campionat mondial al piloților pentru McLaren din 2008, câștigat de Lando Norris.

Această evoluție nu poate fi explicată printr-o singură decizie. A fost o succesiune de sute de decizii mai mici: oameni, structură, motor, infrastructură, sponsori, piloți, cultură, dezvoltare tehnică și capacitatea de a recunoaște atunci când ceva nu funcționează. Asta face ca povestea McLaren să fie relevantă și în afara Formulei 1. Problema unei organizații nu este întotdeauna talentul oamenilor. Uneori este sistemul în care talentul lucrează.

Brown nu a demolat McLaren și nu a reconstruit-o de la zero. A lucrat cu bisturiul. A schimbat ceea ce trebuia, a păstrat ceea ce încă avea valoare și a încercat să refacă legătura dintre cultură, bani, tehnologie și performanță.

În 1988, un adolescent din California privea McLaren-ul lui Ayrton Senna și vedea standardul absolut. Decenii mai târziu, omul care devenise CEO-ul McLaren a trebuit să decidă ce merită păstrat din acel standard și ce trebuie schimbat. Nu a recreat McLaren-ul lui Senna. A construit un McLaren capabil să câștige în propria epocă.

Asta este diferența dintre nostalgie și leadership: nostalgia încearcă să repete trecutul; leadershipul îi păstrează standardul și îi schimbă forma.