Un prieten antreprenor mi-a spus recent, cu o seninătate tristă: „La stat, dacă greșești, primești bani în plus. La privat, dai faliment"
Pe moment am dat să râd, dar mi-am dat seama că nu e deloc de glumă. Asta e, de fapt, România. O economie în care statul joacă rolul de antreprenor permanent falimentar – doar că, în loc să fie tras la răspundere, este constant salvat. De cine? De investitori, antreprenori și simpli cetățeni blocați în relația toxică cu o instituție care nu oferă servicii, ci justificări. În loc de valoare, statul produce pierdere. Și în loc de asumare, impune „solidaritate fiscală”. Un fel de a spune: „noi am greșit, plătiți voi”.
Într-o firmă privată, când cineva face o greșeală, plătește. O greșeală într-o companie (mică sau mare, autohtonă sau multinațională - nu contează) poate provoca pierdere de clienți, reputație, bani. La stat, greșeala se transformă în buget mai mare anul următor.
La privat, criza de lichiditate duce la restructurare. La stat, dacă avem criză bugetară, mărim impozitele, ne mai împrumutăm, eventual mai înființăm o agenție guvernamentală pentru „reziliență” și „monitorizare și coordonare” sau impunem o politică de „solidaritate”.
Și pentru că nimeni nu întreabă „dar voi, oamenii statului, ce-ați făcut cu banii?”, avem azi un stat supraponderal, fără apetit pentru reformă, dar cu o poftă nesfârșită de resurse noi, hulpav după o „pizza mare” pusă pe nota de plată a fraierilor care ciugulesc doar firimituri din ea.
Ni se spune adesea că statul e „partenerul” antreprenorului, al mediului de afaceri. Dar într-un parteneriat real, ambii contribuie, ambii împart riscurile, ambii câștigă ceva. În România, statul ia tot și împarte doar vina. Antreprenorul e chemat doar să plătească, dar nu e invitat să decidă când lucrurile merg prost.
Statul nu e partener. Dar nu e nici arbitru. E un jucător pe teren care fluieră meciul, schimbă scorul din mers și îți mai ia și mingea după ce pierzi.
Impozitele, în teorie, sunt o contribuție la binele comun, dar în practică, au devenit o pedeapsă pentru că ai succes, muncești și nu ești dependent de sistem. Dacă ești mic antreprenor, ești vânat. Dacă ești companie mare, ești demonizat. Dacă ești salariat, ești muls. Dacă patronul te plătește foarte bine pentru că ești profesionist și produci venituri, statul te penalizează ca să fii „solidar” cu cei ce taie frunza la câini și știu să piardă bani.
Dacă ești pensionar cinstit, tot asta ți se cere: „solidaritate” cu cei care n-au fost cinstiți. Iar cei privilegiați de sistem nu simt nimic. Nicio criză nu le atinge pensia specială sau postul decorativ dintr-o agenție fără mare rost și cu acronim inventat.
Cu peste un secol în urmă și într-un context mai zbuciumat, Petre P. Carp spunea că „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de oameni de stat”. Parafrazându-l, aș îndrăzni să spun că, de fapt, România are prea mare ghinion având prea mulți oameni ai statului care toacă banii cetățenilor.
Statul român nu e în acest moment un partener economic, ci un parazit bine hrănit din eșecurile sale, pe care le transformă în note de plată pentru contribuabili. Iar cetățeanul e ținut captiv într-un contract în care n-a semnat nici clauzele, nici bugetul.
Daniel Apostol este Director General Federația Patronală a Energiei
