Imaginați-vă următorul scenariu: stați aliniați la linia de start a unei curse ce se vrea și de viteză dar și de rezistență. Aveți energia, planul și motivația să ajungeți cu bine la sosire. Dar pista nu e clară, traseul nu se vede, iar regulile se schimbă în plină alergare. Un arbitru vă mută linia de sosire. Altul pune piedici pe traseu. Altul ridică noi obstacole, garduri sau aruncă ad-hoc noi gropi-capcană. Și la fiecare câțiva metri, trebuie să va opriți și să completați câte un formular.
Așa se simte, pentru mulți antreprenori, oameni de afaceri și investitori, realitatea economică din România. Efortul e acolo. Ideile sunt acolo. Capitalul, și el. Dar statul? În loc să alerge alături de voi, statul e din ce în ce mai preocupat să vă încurce. Pentru că statul a alergat intens pe o altă pistă, pe cea a cheltuirii iresponsabile a banilor produși. Iar economia reală este obligată să alerge pe pista producerii banilor pe care statul îi aruncă pe apa Sâmbetei.
Iar acum vorbim de urgența „rezolvării deficitului bugetar” și a stopării căderii macro-economice. Vorbim mai ales de taxe și impozite ce sunt văzute drept soluție la criză. De ce se tem oamenii de afaceri, de ce se tem antreprenorii? De impozite și taxe mari? Nu. De impozite și taxe imprevizibile și care sunt colectate fără rezultat. Într-o economie normală, antreprenorii se adaptează. La costuri, la riscuri, la cerere. Dar ceea ce îi paralizează este impredictibilitatea.
În România, schimbările fiscale vin nu doar foarte des, ci și fără avertisment. Nu există un calendar multianual, un pact între guvern și mediul de afaceri, o linie clară. Astăzi se introduce un impozit pe cifra de afaceri. La noapte apare o „taxă pe stâlp”. Mâine se majorează povara fiscală pusă pe producția de energie. Poimâine, apar impozite suplimentare care se aplică retroactiv. Cum să planifici un business pe 3–5 ani, când regulile fiscale se schimbă de la un buget la altul?
Această instabilitate nu afectează doar companiile mari. IMM-urile sunt cele mai vulnerabile. Pentru ele, fiecare schimbare fiscală e o lovitură în planul de cashflow, în relația cu banca sau cu furnizorii. Birocrația statului obosește mediul de afaceri înainte ca acesta să poată construi ceva. România pretinde că vrea investiții, dar le face greu de pus în practică.
Fie că vorbim despre energie, construcții, turism sau agricultură, procedurile de avizare sunt greoaie, redundante, pline de capcane administrative. Un antreprenor sau un conducător de companie pierde luni – uneori ani – până obține toate aprobările. Uneori, trebuie să obțină același aviz de la trei instituții diferite.
Alteori, e blocat pentru că două legi se bat cap în cap. În tot acest timp, proiectele se scumpesc, investitorii renunță sau migrează în alte țări, iar economia pierde oportunități reale. O altă problemă despre care antreprenorii vorbesc cu teamă este arbitrariul. În România, aceeași lege poate fi interpretată diferit de două instituții. Sau de două instanțe. Un control fiscal poate deveni o formă de presiune. O decizie ANAF poate fi anulată în instanță, dar după doi ani de stres, blocaje și avocați.
Statul ar trebui să fie un partener neutru și previzibil. Nu un jucător ascuns, cu reguli proprii. Impozitarea muncii rămâne una dintre cele mai ridicate din Uniunea Europeană. Pentru fiecare salariu net de 5.000 de lei, o firmă plătește aproape dublu în total. La nivel de start-up sau mic antreprenor, asta poate face diferența între angajare și externalizare. Între muncă formală și „aranjamente”.
Ce mesaj transmitem când taxăm corectitudinea mai mult decât indiferența? De ce nu avem stimulente reale pentru firmele care își plătesc oamenii corect, pentru cei care creează locuri de muncă aici, nu în outsourcing?
Paradoxal, în ciuda tuturor obstacolelor, România are o generație tânără de antreprenori care se încăpățânează să încearce. Care investește în digital, în energie curată, în producție locală, în agricultură sustenabilă. Ei nu cer favoruri. Nu cer subvenții. Cer doar reguli clare, decizii previzibile și o birocrație care să lucreze pentru economie, nu împotriva ei. România are oameni care vor să construiască, să crească, să contribuie.
Dar dacă statul continuă să pună piedici în loc de sprijin, vom rămâne o țară în care potențialul e mare – și atât.
Dacă vrem ca economia să alerge, să inovăm, să atragem investiții și să păstrăm tinerii în țară, trebuie să începem cu un lucru simplu: să nu-i mai împiedicăm pe cei care vor să construiască.
România le cere antreprenorilor să alerge. Dar, deocamdată, îi condamnă la o cursă cu mult prea multe obstacole.
Daniel Apostol este Director General Federația Patronală a Energiei
