Căderea Constantinopolului a avut loc la 29 mai 1453, după un asediu otoman condus de Mehmed al II-lea; orașul era deja deja slăbit militar și politic, iar ajutorul occidental a fost, ce să vezi?, insuficient. Relatările timpului despre vorbesc despre asediu, tunuri, foamete, apărare disperată și jaf și nicidecum despre o reuniune doctă de teologie în mijlocul asediului. Dar de ce „teologie”? Pentru că legenda spune că, în timpul asediului, unii teologi bizantini ar fi dezbătut „sexul îngerilor”, în loc să se ocupe de apărarea orașului.
Sursele moderne descriu asta mai ales ca pe o formulare polemică, pentru a caricaturiza izolarea și sterilitatea dezbaterilor docte în mijlocul dezastrului, mai ales că nu e consemnată nicăieri vreo reuniune de urgență pentru a se apela la o armată de îngeri / îngerese care să se opună lui Mehmed al II-lea.
Este de domeniul evidenței că lumea zilei de azi se zgâlțâie din toate încheieturile, resorturile și angrenajele. Ziua de mâine se anunță agitată și periculoasă în contextul unei crize energetice globale, al unor conflicte militare și al unei antagonizări distructive între diverse tabere ideologice, etnice, economice. Dar lumea actuală e în același timp un mecanism global tot mai complex și mai fragil. Resursele și produsele se plimbă și se tranzacționează fulgerător pe toată suprafața planetei. Progresul a impus globalizarea – dar și dependența și interdependența statelor și economiilor. Pe vremuri, se spunea că dacă bursa tușea la New York, toată planeta făcea gripă. Azi, petrolul se gâtuie la Hormuz și se opresc fabricile de îngrășăminte, scade viteza de transport și se scumpește, iar liniștea a sute de milioane de familii se face praf.
Fără îndoială, după ultimul mare război, civilizația occidentală a luat-o pe repede înainte. Cu toate bubele cunoscute, dar niciodată nu s-a trăit mai bine – și în pace. 80 de ani de preocupări exclusiv economice, sociale și culturale au îndepărtat îngrijorările și suferințele umanității prezente non-stop în mileniile precedente. Așa ceva nu a cunoscut omenirea niciodată. Numai că această bunăstare s-a bazat pe buna funcționare a tuturor mecanismelor subterane / invizibile, pe convenții și tratate, adică pe o eficiență ieșită din comun a diverșilor factori politico-economici de-a lungul timpului. Resurse, transporturi, tehnologie, piața muncii, drepturi ale omului etc. Mai mult ca niciodată, omenirea a ieșit din tribalismul economic. Dar, ca un mecanism cu mii și milioane de piese, lumea contemporană poartă în ea defectele nevăzute ale pieselor componente.
E suficient să se gripeze o rotiță, un pinion, că tot mecanismul se oprește. Ei bine, acum criza economică se împletește cu criza umană, polarizarea, apartenența la grupuri în care opinia individuală, judecata critică și cercetarea exhaustivă sunt văzute ca piedici, dacă nu de-a dreptul dușmănoase. Într-un fel diversitatea infinită a opiniilor seamănă în complexitatea ei cu diversitatea economică. Mecanismele par interconectate, dar nu funcționează la fel și, asemenea unei boli autoimune, în care corpul luptă împotriva lui însuși, fără să înțeleagă că se autodistruge, mișcările social-politice se opun bezmetic unele altora, nu pentru că rezultatul final ar putea fi unul favorabil, ci numai pentru a obține supremația și lichidarea celuilalt grup. Chiar și vremelnic.
În acest fel interpretez eu vânzoleala actuală, nebuniile explozive, amenințările și ipocrizia din frică. Lumea vrea cu orice preț să belească capra vecinului, chiar dacă asta înseamnă sacrificarea propriei capre. Mai bine să se sfârșească totul, decât să aibă celălalt ceva de câștigat. Mărturisesc că înțeleg aproximativ această trăsătură autodistructivă a omenirii, dar ce nu înțeleg / înțelegeam este de ce rațiunea, logica și bunul simț nu intervin nicicum în dezbatere. Sau, dacă intervin, nu au niciodată forța de convingere a unei aberații.
Ce se întâmplă de s-a umplut spațiul public de acuzații, jigniri și o salată irațională? Nu știu. Tot ce știu e cum gândesc eu, cum văd eu lucrurile, ce aș face eu – doar că soluțiile mele par să nu se potrivească de fel în contextul actual.
Cea mai bună devoalare a momentului nu-mi aparține mie, ci lui Alexandru Bălășescu, care spunea, de curând, într-un interviu cu Magda Grădinaru: «Echipamentul nostru central, adică creierul, este programat nu pentru aflarea adevărului, ci pentru supraviețuire. Iar primul lucru care atrage atenția este semnalul de ceva neobișnuit, care este asociat imediat cu ceva periculos. Mai bine să te gândești că dacă e ceva ce nu știi, e periculos și să acționezi ca atare.
Deci, dacă vezi că se mișcă frunzele în savană, mai bine te gândești că e un leu decât o căprioară, că [numai așa] știi că nu mori. Deci e un mecanism de supraviețuire. Atenția către frică, atenția către controversă, atenția către violență este un mecanism de supraviețuire. Noi nu avem arme, neocortexul nu are arme pentru a se apăra de această chestiune. … Și noi acceptăm lucruri neadevărate dacă ele ne conferă supraviețuire, decât să murim cu adevărul în minte sau în gură, cum se spune. Și mecanismul de supraviețuire, adică condiția supraviețuirii primare pentru om, este apartenența la grup. … Nouă ne trebuie grupul, pentru că grupul ne-a format. Și atunci suntem mult mai ușor influențabili, dispuși să perpetuăm opinii care, prin perpetuarea lor, ne asigură faptul că aparținem acestui grup. Pe când, dacă am spune adevărul, poate n-am fi sigur că grupul ne acceptă în rândul lui. Și e normal, e uman. … Tertium non datur.»
Așadar, nu prea sunt speranțe. Mă tem că singura dătătoare de logică, morală și înțelepciune va fi o catastrofă. În care știm cine intră, dar nu știm cine iese. «Lasciate ogne speranza…» spunea acum 500 de ani un mare poet. Subscriu.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
