Școala de suptofițeri

scris 28 nov 2016

Era ger în iarna lui '91 în apropiere de Râmnicu Sărat. În mijlocul câmpului, amicul meu a înțeles că nu mai poate face multă vreme toate cele trei lucruri în același timp: să alerge, să strângă din fund și să tremure de frig. Mantaua verde de soldat îi acoperea genunchii și jumătate din gambe, ca fustele profesoarelor decente, de modă veche, dar vântul înghețat tot se strecura printre faldurile ei. Alerga pe câmp și, ca să nu se împiedice, ținea mantaua de poale, așa cum își țin prințesele sau miresele rochiile prea lungi.

Primise o permisie de o jumătate de zi, dar n-avea timp să ajungă acasă, la părinți, și să se și întoarcă până seara la unitate. Când un alt soldat care locuia aproape, într-un sat din zonă, l-a invitat la el acasă, a acceptat cu plăcere. Părinții soldatului tăiaseră porcul și amicul meu, sătul de ghiveciul de legume și orezul cu care-l tratase armata română luni în șir, își umpluse mațul cu șorici, mușchi la tigaie cu usturoi și mult, mult vin.

În timp ce alerga, la întoarcere, spre gara mică a comunei, porcul înghițit în ultimele ore și stropit cu vin guița disperat în burta lui, încercând să iasă la aer. Nu străbătuse nici jumătate din câmpul pustiu, când și-a dat seama că nu mai poate continua așa. A mai făcut câțiva pași, dar porcul se zbătea la el în mațe ca un fluture în jurul becului. Soldatul a scrutat neîncrezător zarea, ca Ginghis Han câmpul de luptă înaintea unei mari bătălii. Nu era nimeni în zonă. Tensiunea îl făcuse să transpire și și-a șters fruntea îmbrobonată cu boneta. Și-a luat ca reper cel mai apropiat copac de pe câmp, un prun uscat și plăpând ca un trandafir, și s-a îndreptat spre el în pas alergător.

Acolo, sub prunul înghețat, aplecat pe vine ca în tranșee, soldatul s-a ușurat cu ură, ca și cum ar fi tras o rafală într-un dușman. A văzut prea târziu că își făcuse nevoile pe un colț al mantalei lungi, care atunci când se pusese pe treabă i se așternuse sub fund, ca un preș. Soldatul trebuia să decidă rapid ce să facă mai departe, pentru că armata era primul lucru cu adevărat important din viața lui și nu-și putea permite să întârzie la unitate. Cu armata nu e de glumit, iar onoarea soldatului e mai presus de orice. Ca un mareșal într-un moment de cumpănă al războiului, când trebuie să decizi  în câteva minute dacă sacrifici cavaleria sau pierzi lupta, soldatul a pus mâna pe baionetă și a tăiat colțul mantalei, pe care se odihnea prânzul din acea zi. Ca să facă lucrurile până la capăt, și-a scos boneta și s-a șters cu ea la fund, după care a pornit din nou în pas alergător prin zăpadă, reușind să prindă trenul la mustață. A ajuns la unitate la timp, fără bonetă și fără un colț al mantalei, dar cu onoarea intactă.

După ce și-a terminat stagiul militar, soldatul a rămas în armată, pentru că era un loc călduț și sigur. Ca subofițer, câștiga mai mult decât un profesor, un doctor sau un inginer, cu toate facultățile lor, și nici măcar nu era atâta bătaie de cap. Peste câțiva ani s-a băgat la niște cursuri la distanță la o facultate particulară și după asta a fost avansat ofițer. Acum, când se cherchelește la vreo nuntă sau un chef, îi place să povestească întâmplarea cu mantaua din iarna lui '91. "În ăștia 25 de ani de armată, atunci a fost singura dată când am folosit baioneta", povestește soldatul ajuns acum colonel, cu mari șanse ca nu peste mulți ani să iasă la pensie general.

Nimeni în oglindă CITEȘTE ȘI Nimeni în oglindă

Cineva i-a trimis în urmă cu un an un text în care povesteam că în armată nu trebuie să-ți bați prea mult capul și să-ți faci griji pentru cariera ta, pentru că te avansează oricum cu vârsta. Te trezești dimineața, te uiți în oglindă și, cu cât ești mai burtos, mai buhăit și cu părul mai rar, cu atât ești mai mare în grad. Ajung câteva mii de soldați români prin teatrele de operațiuni din străinătate și își riscă viața acolo, dar cu excepția lor, toți ceilalți dorm pe-aici, prin țară, în birouri, puși la îngrășat. Trec luni, ani și decenii din viața lor și, indiferent de cât de tulbure e lumea, dacă se răstoarnă ordinea mondială sau nu, dacă vin și trec crize globale, ei își duc mai departe traiul liniștit și visează frumos la pensiile mari.  După ce a citit ce scrisesem, colonelul m-a sunat și m-a criticat: "Dacă nu înțelegi fenomenul, de ce scrii ca idiotul? E exact invers de cum ai spus. Ăia care își riscă viața prin teatrele de război nu o fac de dragul țării, ci pentru foarte mulți bani. E alegerea lor dacă vor să moară pentru bani, așa că nu-i mai ridica tu în slăvi și nu-i mai văita. Știi că e coadă la înscrierile pentru străinătate și că se pleacă acolo pe șpăgi și pe pile? Noi, ăștia care rămânem aici, avem rolul cel mai important, pentru că dacă armata română n-ar fi fost atât de bine organizată și de temută, ar fi intrat demult peste noi, cu tancurile, Putin sau ungurii, și-acum ți-ai fi scris mizeriile astea în rusă sau maghiară, dobitocule!".

Iată cum stăteau lucrurile, iar eu îl nedreptățisem în textul ăla, spunând că soldații români zac închiși acolo, în unitățile lor, câștigă bine și se joacă de-a armata, pe banii noștri, așa cum copiii se joacă de-a mama și de-a tata pe banii părinților. Spuneam atunci că pe soldați îi mai vedem din când în când, de 1 decembrie, la paradă, și ne întrebăm de ce, dacă tot e ziua națională un motiv de bucurie, nu defilăm cu IT-iștii, medicii sau profesorii plecați peste hotare și recunoscuți în toată lumea. De ce nu defilăm cu Simona Halep, Hagi, Nadia sau Năstase și nu scandăm numele lui Dracula, Brâncuși, Cioran, Enescu sau Eliade, pe care îi cunoaște și îi admiră o lume întreagă?

Soldatul român defilează mândru la parada de 1 decembrie, dar în spatele armelor, elicopterelor și al pașilor de paradă, care impresionează copiii între 2 și 12 ani, se ascund multe povești precum cea cu mantaua. Cu excepția celor câteva mii care luptă prin străinătate, indiferent dacă pentru țară sau pentru bani, toți soldații români, de la cei care au acum 20 de ani până la octogenarii care în vremea celui de-al doilea război mondial erau adolescenți, au folosit baionetele doar ca să curețe un măr sau să-și scrijelească numele pe băncuțele din curtea unității. Toate întâmplările pe care foștii soldați și le amintesc, peste ani, din armată, vorbesc despre întreceri cu valiza pe sub pat, despre cules de sfeclă și de cartofi, despre mâncat pachetul vecinului, ciupit de fund bucătăreasa, glume cu "hai liberare" și momente de iubire solo având în față revistele porno lăsate de generații în foișoarele în care se făceau gărzile.

Poate că singura dramă a soldatului român în ultimii 70 de ani a fost ceea ce s-a întâmplat din când în când acasă, în lipsa lui. De multe ori distanța învinge iubirea, iar soldatul român, plecat departe, tocmai la Râmnicu Sărat sau la Târgoviște, să-și apere țara luptând cu cartofii din pământ sau cu valizele pe sub pat, și-a găsit gagica din liceu măritată cu vecinul. Așa cum s-a întâmplat și cu Vasile, un băiat simplu dintr-un sat din Dâmbovița, care după ce terminase armata visa cu ochii deschiși la haina militară. Umbla pe drum cu un manual sub braț, iar lumea îl bârfea că o cam luase razna. "Dau la școala de suptofițeri", spunea el și oamenii râdeau și îl mai întrebau o dată. "Unde ziseși că dai, Vasile?". "La suptofițeri".

N-a luat în anul ăla, dar în următorul a tocit și mai tare și s-a pregătit cu un profesor, reușind să intre la școala de "suptofițeri". Însă în perioada în care se pusese cu burta pe carte și nu mai avea timp de nimic altceva, și-a neglijat iubita. Vasile a aflat mai întâi că se spune corect "subofițeri" și ceva mai târziu că gagica începuse să-l înșele cu profesorul care îl medita la limba română.

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
armata
1 decembrie
parada
liviu iancu
opinie