România ar trebui să adopte un model energetic propriu, ancorat în nevoile și resursele sale și care să asigure stabilitatea alimentării tuturor consumatorilor, spun specialiști din piața de profil și din avocatură contactați de Legal Marketing. În același timp, România nu își poate permite închiderea capacităților clasice de generare a electricității fără a avea alternative funcționale și trebuie să traverseze tranzitia energetică într-un mod realist, etapizat și care să țină cont de sursele energetice pe care le are la dispozitie, mai ales că o serie de obictive stabilite de la Bruxelles sunt irealizabile.
„Într-adevăr, România ar trebui să își contureze un model energetic propriu, ancorat în realitățile și resursele sale, fără ca acest demers să însemne neapărat contrazicerea directivelor europene, ci mai degrabă o adaptare responsabilă și realistă a acestora”, a declarat Oana-Alexandra Ijdelea, Managing Partner la firma de avocatura Ijdelea & Associates.
Ea a precizat că, în primul rând, România trebuie să își valorifice avantajul mixului energetic divers și să continue dezvoltarea infrastructurii strategice pentru a asigura securitatea energetică națională și regională.
Țara dispune de un potențial energetic semnificativ și divers, de la gaze naturale, cărbune și hidroenergie, până la oportunități reale în sectoarele eolian și solar, însă provocările persistă, în special în privința infrastructurii învechite, a dependenței de combustibili fosili și un cadru legislativ complex, care afectează ritmul tranziției energetice.
De aceea, o tranziție energetică realistă și etapizată este esențială pentru menținerea competitivității economice și consolidarea poziției României ca pilon de stabilitate în securitatea energetică europeană. România nu își poate permite închiderea capacităților clasice (precum cele pe cărbune) fără a avea alternative funcționale.
O tranziție energetică echilibrată
În acest context, România are nevoie de o viziune proprie care să valorifice inteligent resursele existente și să construiască o tranziție echilibrată și sustenabilă. Aceasta presupune investiții în modernizarea capacităților hidroenergetice, dezvoltarea producției din surse regenerabile, diversificarea tehnologică prin soluții precum energia geotermală sau captarea și stocarea carbonului, precum și consolidarea infrastructurii de transport și stocare.
„În paralel, este esențial un cadru legislativ stabil și coerent, care să ofere predictibilitate investitorilor și să stimuleze inovația”, a precizat Oana Ijdelea.
România trebuie să continue integrarea în piața energetică europeană, inclusiv prin asigurarea și participarea la o piață liberă, și să își mențină angajamentele privind decarbonizarea, dar fără a sacrifica competitivitatea economică și securitatea energetică. Acest echilibru nu poate fi atins decât printr-o strategie națională bine ancorată în specificul local, care să transforme directivele europene în politici aplicabile și sustenabile pentru realitățile românești.
Silvia Vlăsceanu, directorul executiv al Asociației Producătorilor de Energie Electrică (HENRO), spune că, în mod categoric, România trebuie să dopte un model energetic propriu, dar, la fel de important este ca mixul propriu de producere a energiei electrice al României, la cel ca al fiecărui stat, să fie echilibrat astfel încât să nu fie afectată stabilitatea și parametrii de calitate ai curentului electric..
„Categoric da. Fiecare stat trebuie să aibă propriul mix energetic, stabilit intern în funcție de propriile capabilități, experiență, surse și resurse energetice. Nici cele două blocuri economice existente înainte de 1989 nu au încercat să decidă ce, cât, cum, câtă energie să producă statele membre, ci s-au limitat la o fragmentare a unor sectoare economice în comunitățile economice create dar care și-au arătat limitele destul de repede”, a spus Vlăsceanu.
Din punctul său de vedere, interconectarea sistemelor energetice este necesară dar scopul nu trebuie să fie creșterea dependenței unor state de altele.
Acest deziderat aduce în discuție un altul, un la fel de vechi, dar care, de ceva timp, pare, dacă un abandonat, cel puțin lăsat deoparte. Este vorba despre ambiția României de a deveni un hub energetic regional.
„Sper că ambiția României de a deveni un hub energetic regional nu a dispărut și că traversăm o etapă de redefinire, adaptare și recalibrare strategică. România are un potențial semnificativ în acest sens, datorită resurselor naturale, poziției geografice și diversității mixului energetic. Însă, pentru ca această viziune să fie realizabilă, este esențial ca investițiile să fie gestionate eficient, infrastructura modernizată, iar cadrul legislativ și fiscal să fie predictibil și transparent”, a spus Oana Ijdelea.
În prezent, România derulează proiecte importante în energie regenerabilă (solar, eolian onshore și offshore), stocare de energie, gaz natural (Neptun Deep, Caragele), nuclear (Unitățile 3 și 4 Cernavodă, SMR) și hidrogen (cu o lege dedicată și o strategie națională în vigoare).
Spre exemplu, doar în domeniul fotovoltaic se preconizează adăugarea a circa 8.000 MW până în 2025, iar producția de biometan la scară largă se conturează din ce în ce mai puternic ca realitate. În plus, Ministerul Energiei și-a asumat recent investiții care pot aduce cel puțin 2.500 MW capacitate nouă în sistema, ceea ce este un semnal pozitiv care trebuie însoțit de continuitate și predictibilitate.
Provocări majore
Cu toate acestea, provocările sunt majore: sistemul energetic nu este încă suficient de interconectat, iar costurile uriașe pentru proiecte strategice precum eolienele offshore sau captarea și stocarea carbonului cer susținere financiară și viziune politică pe termen lung. În plus, lipsa unei infrastructuri mature sau birocrația excesivă pot frâna investițiile.
„De aceea, ideea României ca hub energetic regional poate fi actualizată, dar nu automat, ci doar dacă este însoțită de o strategie coerentă, de stabilitate legislativă și de politici care să stimuleze atât investitorii existenți, cât și pe cei potențiali. România poate deveni un actor regional relevant în domeniul energetic, însă succesul acestui proiect depinde de coerența deciziilor interne, de utilizarea inteligentă a fondurilor europene și de capacitatea de a echilibra tranziția verde cu interesele de securitate și competitivitate economică”, a continuat Oana Ijdelea.
Pentru Silvia Vlăsceanu, termenul de hub energetic regional poate fi – și este – interpretat diferit. Pentru sectorul energiei electrice, având în vedere că sistemele electroenergetice naționale sunt interconectate, important este ca țara să aibă acces la importuri de energie electrică, doar uneori, când intervine o situație neprevăzută și trebuie activat vreun mecanism de întrajutorare.
„Pentru gaze naturale, teoretic putem fi hub în sensul în care teritoriul național este traversat de coridoare de tranzit pentru gaze care vin dinspre Asia. Pentru alte resurse energetice, cum ar fi petrolul, nu am fost niciodată suficient de bogați pentru a aspira la un astfel de rol”, a spus Silvia Vlăsceanu.
Ea a precizat că gazele naturale exploatate din zăcămintele onshore și offshore ar trebui valorificate în România, în industrii care aduc plusvaloare, pentru producerea de energie electrică și termică, precum și pentru cetățenii români care au acces la rețele de distribuție.
Căutarea propriului drum în privința independenței energetice se lovește însă de obligația de a implementa politicile și directivele europene, inclusiv în domeniul energiei.
Credibilitatea României e în joc
Potrivit Oanei Ijdelea, apartenența la acest proiect comun presupune asumarea regulilor care îl guvernează, iar credibilitatea României ca partener depinde de capacitatea de a transpune și aplica aceste politici în mod coerent. Totuși, acest lucru nu exclude existența unui spațiu de manevră. Dimpotrivă, regulile europene sunt construite tocmai pe ideea adaptabilității, iar România are posibilitatea și responsabilitatea de a-și calibra parcursul în funcție de realitățile proprii.
În fața unor obiective ambițioase privind decarbonizarea și tranziția energetică, este esențial ca România să își exprime ferm poziția atunci când anumite termene sau obligații nu reflectă capacitățile noastre tehnice, economice sau sociale.
„A fi un partener european credibil nu înseamnă doar a spune «da» la orice inițiativă, ci și a propune soluții realiste, argumentate și adaptate contextului național. În acest sens, protejarea securității energetice nu este un gest de izolare, ci o componentă legitimă a unui dialog constructiv cu instituțiile europene. România are astfel datoria de a implementa politicile comune, dar și dreptul de a le adapta cu discernământ, astfel încât să servească atât interesul național, cât și obiectivele europene pe termen lung”, a precizat Oana Ijdelea.
Potrivit Silviei Vlăsceanu, România a atins de mult timp ținta de reducere a emisiilor poluante, iar crearea unei piețe europene pentru certificate de emisii a condus, printre altele, la declinul multor industrii europene. Totuși, Bucureștiul nu pare să știe să își joace prea bine cărțile.
„Cred că scopul pentru care a fost creată UE nu este acela de a urma orbește niște decizii, dacă acestea contravin interesului național – cu condiția să știi să explici de ce, cum, când poți implementa niște decizii care au impact asupra securității energetice naționale”, a spus Silvia Vlăsceanu.
În plus, poate că este justificată ideea că se dorește ca România să devină dependentă de energia produsă în afara țării, având în vedere că sunt state în care există energie electrică în exces în momentele în care România are nevoie pentru a fi asigurată continuitatea în funcționare a SEN. Totuși, această situație nu este agreată și susținută de Dispeceratul Energetic Național.
Pseudo-specialiștii creează probleme
Potrivit Silviei Vlăsceanu, din păcate, mai ales la nivel european, este încurajată eliminarea anumitor tehnologii de producere a energiei electrice de către așa-ziși „specialiști” care susțin doar energia obținută din anumite surse regenerabile, în loc să insiste pe complementaritatea acestora și pe rolul combustibililor fosili, al tehnologiei nucleare și al hidroenergiei în menținerea securității energetice a fiecărui stat care, în final, contribuie la securitatea europeană.
De aceea, România ar trebui să renegocieze unele angajamente europene pentru a asigura alimentarea sigură cu energie a cetățenilor și la prețuri suportabile.
România a decis să urmeze ad litteram directivele europene și a închis mai multe capacități clasice de producere a energiei. Justificarea oficială ar fi că acest lucru va contribui la reducerea poluării și la accelerarea tranziției energetice.
Totuși, cum poate justifica România închiderea unor capacități energetice esențiale la presiunea Comisiei Europene, în condițiile în care deja este dependentă de importuri pentru consumul zilnic?
„De obicei, când folosim sintagma „România face…”, „România importă…” ne gândim la o entitate, o autoritate, oricum nu la persoane fizice sau un grup de persoane fizice. În realitate, închiderea unor capacități energetice – și ne referim la cele pe cărbune – este decizia unui grup, validată prin hotărârea Parlamentului care, constituțional, nu răspunde pentru actele pe care le adoptă, plecând de la premisa că nu greșește, fiind vocea poporului care se face auzită prin aleșii săi”, spune Silvia Vlăsceanu.
De asemenea, când vorbim de importuri de energie, acestea sunt făcute de către furnizori sau traderi, cu scopul de a obține un profit cât mai bun, în intervalele de timp în care piața națională de energie electrică este în deficit.
Potrivit Silviei Vlăsceanu, România are prea puține capacități de producție în funcțiune, în afară de cele care produc și livrează energia deja contractată. De aceea, decizia guvernanților de a scoate din funcțiune capacitățile pe cărbune trebuia să urmeze un calendar respectat până acum doar parțial, în sensul că, în locul acestor capacități indisponibilizate, ar fi trebuit să fie puse în funcțiune capacități care să utilizeze gaze naturale.
„După cum știm, nici nu a început construcția celor asumate prin planul de restructurare. În plus, mult mai rapid au apărut capacități fotovoltaice și eoliene, care produc intermitent, impredictibil și, cel puțin parcurile fotovoltaice, nu pot acoperi vârfurile de consum. Nici măcar cu baterii de stocare nu va fi rezolvată această problemă, decât parțial și cu alte provocări tehnice pe care le aflăm pe măsură ce se dezvoltă și se implementează aceste soluții”, a adăugat Silvia Vlăsceanu.
Oana Ijdelea a precizat că, în primul rând, situația actuală nu este una nouă, ci este rezultatul unor măsuri și acțiuni impuse de-a lungul timpului la nivelul UE.
Greed Deal a pus presiune pe toată UE
Apoi, Green Deal-ul, în ansamblul său, a generat o presiune semnificativă asupra tuturor statelor membre, prin impunerea unor cerințe uniforme într-un context în care profilurile energetice naționale diferă substanțial.
„Această abordare unitară, deși necesară pentru atingerea obiectivelor climatice comune, nu a ținut întotdeauna cont de realitățile tehnice, economice și administrative ale fiecărui stat. Astfel, presiunea s-a resimțit în mod special asupra companiilor din sectorul hidrocarburilor și asupra dezvoltatorilor de energie regenerabilă, care se confruntă cu ținte ambițioase, dificil de susținut administrativ. Aceste provocări nu sunt izolate, ele afectează întreg spațiul comunitar, unde cel mai sever impact este resimțit la nivelul industriei”, a spus Oana Ijdelea.
Tranziția energetică a UE, bazată în prezent pe importuri masive de echipamente (precum panourile solare din China), generează costuri ridicate care amenință viabilitatea unor sectoare industriale esențiale, precum producția de îngrășăminte, oțel sau ciment.
În timp ce companiile europene se conformează unor reguli stricte și suportă costuri ridicate, concurenții lor globali operează în regimuri mai permisive, dar competiția rămâne una comună, pe aceleași piețe.
„În acest context, devine evidentă nevoia unei recalibrări a politicilor europene privind tranziția energetică, în așa fel încât să reflecte diferențele reale dintre state și să nu compromită competitivitatea industrială a UE în ansamblu”, a precizat Oana Ijdelea.
Ea a mai subliniat că, în mod paradoxal, România, deși foarte bogată în rezerve cu un cert potențial economic semnificativ, încă depinde de importuri pentru echilibrarea consumului zilnic, iar tranziția implică costuri însemnate și riscuri industriale majore.
Obiective nereliaste
Astfel, pentru România, impunerea unor termene rigide sau obiective nerealiste își face simțite efectele adverse: reducerea competitivității, pierderea capacităților de producție și vulnerabilizarea sistemului energetic național.
„Din punctul meu de vedere, mai ales în contextul geopolitic actual, România ar trebui să apese la maximum accelerația pentru exploatarea acestui potențial”, a adăugat Oana Ijdelea.
În acest sens, poziția Ministerului Energiei este deja clar conturată: România susține tranziția, dar într-un mod echilibrat și just. Ministerul Energiei a avut recent discuții, în mod formal, cu Comisia Europeană privind extinderea termenelor de închidere a celor 1.755 MW de capacitate pe cărbune, prevăzută pentru 1 ianuarie 2026, tocmai pentru că această măsură nu este fezabilă în lipsa unor alternative solide, atât din punct de vedere tehnic, cât și economic.
„Tranziția nu poate fi o simplă renunțare la capacități, ci trebuie să fie însoțită de politici coerente de sprijin, finanțare, infrastructură și protecție a industriei. România are nevoie de termene adaptate capacității sale reale de implementare, de mecanisme de sprijin pentru tehnologii verzi, dar și de garanții că nu va plăti, disproporționat, costul unei tranziții accelerate, în condițiile în care alte regiuni globale beneficiază de energie mai ieftină și politici industriale mai permisive”, a continuat Oana Ijdelea.
Ea a adăugat că România poate și trebuie să continue procesul de tranziție, dar are tot dreptul să ceară ajustări realiste și flexibile, bazate pe nevoile sale structurale și pe principiul unei tranziții juste în beneficiul cetățenilor, al economiei și al securității energetice.
România nu poare renunța prematur la energia clasică
Tatiana Fiodorov, managing partner la firma de avocatură Fiodorov & Partners, spune că România nu își permite să renunțe prematur la capacitățile convenționale, cu atât mai mult cu cât sunt în derulare în țară proiecte pentru centrale pe gaz mai puțin poluante, gândite să funcționeze în viitor cu hidrogen.
În paralel, se fac și investiții în infrastructură de rețea și stocare, un capitol adesea neglijat, dar crucial.
Până în 2030, România plănuiește instalarea de capacități de stocare de ordinul gigawaților, prin baterii și hidrocentrale cu acumulare prin pompaj.
Mai mult, au fost eliminate și obstacolele legislative pentru stocare și au fost lansate primele licitații de tip Contracte pentru Diferență, offshore eolian, „cu rezultate promițătoare”.
Ce poate învăța România din experiența Germaniei, țară care a mizat puternic în ultimii 20 de ani pe energie regenerabilă, și care și-a demolat propriile termocentrale pe gaz și pe cărbune, dar care, anul acesta, după ce a fost privată de gazul ieftin din Rusia, a decis să repornească unele centrale pe cărbune pentru a putea să-și asigure consumul propriu?
Potrivit Silviei Vlăsceanu, Germania s-a dezvoltat industrial preponderent pe combustibili fosili, dar ulterior a mizat pe o soluție asumată sub presiune politică după incidentul nuclear din 2011, de la Fukushima.
Vestea bună este că nu toate statele au urmat modelul radical al Germaniei, anume acela de a renunța la energia nucleară.
Energia nucleară este curată
Din acest punct de vedere, România a rămas consecventă și a ales echipa statelor susținătoare a energiei nucleare și încadrarea sa ca energie curată, sigură și puțin poluantă. Iar în al doisprezecelea ceas, și-a reconsiderat poziția și Germania, după ce a repus în funcțiune și grupuri energetice pe cărbune pentru a susține securitatea și siguranța în funcționare a propriului sistem energetic.
„Nu susțin renunțarea la tranziția energetică, dar trebuie reevaluate etapele și o acceptare fără ezitare, susținută politic și financiar, a energiei nucleare”, a spus Vlăsceanu.
Potrivit Tatianei Fiodorov, Germania oferă în acest moment o lecție valoroasă de realism.
În primele luni ale anului 2025, producția de energie din surse regenerabile în Germania, în special cea eoliană, a scăzut cu aproximativ 16% față de aceeași perioadă din 2024.
În fața riscului de penurie și al creșterii prețurilor, guvernul german a decis să repornească temporar unele centrale pe cărbune și gaz, în ideea de a asigura securitatea aprovizionării.
„Este o decizie pragmatică, care ne amintește că tranziția energetică nu este un drum liniar, ci unul plin de ajustări. Ministrul Economiei din Germania, Robert Habeck, a spus-o clar: «nu putem repeta criza de după pierderea gazului rusesc»”, a spus Tatiana Fiodorov.
În acest context, România se află, paradoxal poate, într-o poziție mai echilibrată decât unele state vestice, deoarece are un mix energetic diversificat: aproximativ 42% din energia electrică provine din surse regenerabile – hidro, eolian și solar –, 20% din nuclear și doar 37% din combustibili fosili.
Aceasta înseamnă că peste 60% din producția internă este nepoluantă sau cu emisii scăzute. În plus, cele două reactoare funcționale de la Cernavodă, hidrocentralele și faptul că Dobrogea este un hub regional pentru energia eoliană sunt atuuri incontestabile.
O strategie energetică necesară
Tatiana Fiodorov a adăugat că strategia energetică adoptată la finalul anului 2024 vine în întâmpinarea acestor realități.
Prin acest document, România a stabilit șase piloni-cheie: securitate energetică, decarbonare, eficiență, prețuri competitive, digitalizare și piețe funcționale.
În plus, guvernul s-a angajat să atingă o pondere de 38,3% energie regenerabilă în consumul final până în 2030, iar cifrele din 2024 arată deja progrese accelerate – cu peste 1,7 GW solar instalați într-un singur an.
„În concluzie, decizia Germaniei nu este un semn de eșec, ci un semnal de alarmă. Ea validează ceea ce România face deja: construim un sistem energetic robust, echilibrat, capabil să susțină decarbonarea, dar fără a compromite securitatea și accesibilitatea. Este un model pragmatic, ancorat în realitate, și apreciat de investitori. Tranziția verde se face cu cap, iar România pare că a înțeles acest lucru la timp”, a adăugat Tatiana Fiodorov.
Oana Ijdelea spune că reevaluarea recentă a Germaniei privind necesitatea păstrării unor capacități din surse clasice de energie nu reprezintă neapărat un eșec al tranziției verzi, ci mai degrabă un reality check și o confirmare a realității complexe în care se desfășoară această transformare.
„A vorbi despre «eșec» ar fi excesiv. Este, în fapt, dovada că obiectivele inițiale ale tranziției energetice au fost, în unele cazuri, mult prea ambițioase și uniform aplicate, fără a ține cont suficient de specificitățile fiecărui stat membru. Un bun exemplu în acest sens este Regulamentul NZIA, a cărui implementare, atât în cazul Germaniei, cât și în cadrul mai larg al Uniunii, este imposibil de realizat”, a spus Oana Ijdelea.
Această reevaluare reflectă ideea că nu putem închide „în alb” capacitățile energetice clasice fără a avea alternative solide și funcționale. O astfel de abordare nu este nici justă și nici sustenabilă, pentru că riscă să afecteze securitatea energetică și competitivitatea economică.
De aceea, asistăm astăzi la o recalibrare la nivelul UE și al statelor membre, care își regândesc strategiile și ajustează țintele în funcție de realitățile naționale, de contextul geopolitic și de capacitatea tehnică și financiară de a susține o tranziție coerentă și echilibrată.
