Managing Partner al SARĂU & ASOCIAȚII, Dragoș Cosmin Sarău are ceva din disciplina unui sportiv de anduranță, cu instinctul unui om care preferă să observe înainte să acționeze. Aleargă triatloane, merge off-road, practică Brazilian Jiu-Jitsu și, în sala de judecată, nu simte întotdeauna nevoia să atace primul. În conversația de mai jos, vorbește despre contracte care ascund riscuri, litigii ce nu merită câștigate, orgolii care trebuie lăsate deoparte și principii care nu se negociază. Cu un scepticism pe care îl poartă încă din anii de școală și cu o sinceritate care nu caută să îndulcească răspunsurile, spune și ce îi place cel mai mult în profesie: să aibă dreptate.
Domnule Sarău, începem acest interviu cu o întrebare simplă, dar nu neapărat ușoară. Cine este Dragoș Sarău atunci când nu este avocat? Deoarece am senzația că omul și profesia nu sunt chiar două personaje care se întâlnesc doar la birou?
Cred că cele două personaje despre care mă întrebați au, în fond, aceleași principii și valori, care s-au păstrat neschimbate de-a lungul timpului și pe care experiența nu a făcut decât să le consolideze.
Dincolo de profesia de avocat, pe care o practic cu pasiune sunt triatlonist de anduranță, pasionat de off-road, practicant amator de Brazilian Jiu-Jitsu, un om căruia îi place să asculte liniștea și care observă cu interes lumea din jur, cu moravurile ei, vechi sau noi. Iar observația aceasta continuă îmi confirmă mereu că natura umană nu se schimbă prea mult, indiferent de vremuri sau de context.
În realitate, cele două personaje sunt două laturi ale aceleiași persoane. Trăiesc permanent împreună, se influențează reciproc și, poate cel mai important, fiecare are ceva de învățat de la celălalt.
În 2017 spuneați că loialitatea și respectul sunt cele două calități pe care le căutați în oamenii alături de care construiți. Au trecut aproape zece ani de atunci. Mai sunteți la fel de exigent în privința oamenilor sau experiența v-a făcut ceva mai indulgent?
Relația mea cu principiile a fost întotdeauna una foarte clară: odată asumate, nu le negociez în funcție de împrejurări sau de interesele momentului. Cred că, în clipa în care începi să faci excepții de la un principiu, îi pierzi tocmai esența. Sunt, poate mai convins ca oricând, că loialitatea și respectul sunt esențiale atunci când alegi oamenii alături de care vrei să construiești ceva. Iar experiența nu a făcut decât să-mi întărească această convingere și să-mi arate cât de rar întâlnești cu adevărat aceste calități.
Să mergem către zona comercială. Un contract este, în teorie, expresia unui acord între două părți care au interese comune. Cât de multă încredere mai încape într-un contract comercial?
Indiferent de nivelul de încredere care a existat între părțile contractante, fiecare va căuta, în cele din urmă, să se protejeze de eventualele consecințe negative. Experiența mi-a arătat că încrederea costă foarte mult și că, uneori, prețul său poate fi greu de suportat.
Din fericire, scepticismul și teama de ridicol m-au însoțit încă din anii de școală și au reprezentat, de-a lungul timpului, un scut. Așa că, pot face această observație mai degrabă din postura unui observator decât din cea a cuiva care a trebuit să învețe din propriile experiențe cât de costisitoare poate fi încrederea.
Din experiența dumneavoastră, care este cea mai costisitoare greșeală pe care o fac companiile înainte să ajungă într-un litigiu? Negociaza prost, semnează în grabă, nu citesc ce semnează sau cred că relația personală cu partenerul de afaceri va rezolva orice problemă?
Cred că este vorba despre un cumul de greșeli, pentru că nu poți indica doar una singură ca fiind cea mai costisitoare. În final, toate și/sau fiecare dintre ele pot duce la același rezultat: pierderea litigiului. Planurile și calculele inițiale pot fi date peste cap atunci când apar primele dificultăți. Dacă tratezi cu superficialitate oricare dintre criteriile enumerate în întrebarea dvs. sau orice alt aspect care poate influența rezultatul contractului, efectul poate fi același. Toate trebuie să funcționeze împreună și să se completeze reciproc. Nu poți neglija unul fără să riști să compromiți întregul demers sau trebuie să-ți asumi eventualul risc.
Dacă ar fi totuși să schimb ceva de la bun început, aș elimina relația personală din ecuație și aș privi întotdeauna partea co-contractantă ca pe un terț interesat de propriul interes chiar în detrimentul clientului meu, deci ignor complet relația pe care aceasta o are cu clientul. Cred că tocmai această abordare mi-a adus, în practică, mai multe beneficii decât orice altă măsură de detaliu.
Există o categorie de antreprenori care negociază fiecare virgulă din contract, dar lasă la voia întâmplării lucruri esențiale, precum termene, garanții, mecanisme de ieșire, consecințele neexecutării. Care este detaliul aparent minor care se transformă cel mai des într-o problemă majoră?
Nu aș spune că este un detaliu minor, ci, dimpotrivă, că este chestiunea esențială pe care cei mai mulți o pierd din vedere tocmai pentru că pare atât de evidentă: scopul. Scopul pentru care semnezi un contract, pentru care alegi o anumită abordare și pentru care acționezi într-un anumit fel. Oamenii se lasă ușor distrași de lucruri superficiale, de zgomotul cotidian, de spectacole ieftine de fum și lumină, ajungând să-și construiască obiective care, în realitate, nici măcar nu le aparțin sau, mai rău, care nu au nicio legătură cu ceea ce și-au propus inițial. De aici și îndemnul pe care mi-l repet constant: „eyes on the ball”. Orgoliul personal poate să mai aștepte; vor exista, cu siguranță, și alte ocazii pentru el.
Îmi dau seama că întrebarea dvs. viza, probabil, un aspect mai degrabă tehnic sau de detaliu profesional. Eu cred însă că un asemenea detaliu nu poate fi privit izolat. Întreaga negociere și fiecare decizie privind abordarea unei probleme trebuie raportate la scopul urmărit de partea pe care o reprezinți. Iar de aici ajungem, firesc, la principiile fiecăruia, pentru că ele sunt cele care determină ce urmărește, cum acționează și, în cele din urmă, cine este fiecare. Abia atunci putem contura o imagine corectă a personalității personajului.
Când un client vă spune că partenerul său de afaceri este un om extraordinar, că au o relație foarte bună și că nu au nevoie să complice lucrurile cu prea multe clauze contractuale, ce îi răspundeți? Îl lăsați să se bucure de optimism sau începeți să-i redactați contractul?
Aici revin la ce spuneam mai devreme: tratez întotdeauna partea co-contractantă ca pe un terț cu interes propriu contrar celui al clientului, indiferent de relația pe care o are cu clientul. Cu o singură nuanță: nu poți face bine cu forța.
Prefer să analizez fiecare situație ca și cum cele două părți s-ar afla deja în conflict. Asta nu înseamnă că presupun că vor ajunge inevitabil acolo, ci că vreau să anticipez toate scenariile înainte ca ele să devină probleme. Dacă, în aceste condiții, clientul dorește să simplifice anumite clauze sau să accepte un anumit grad de risc, este strict alegerea lui. Rolul meu este să mă asigur că știe ce semnează și că o face în cunoștință de cauză.
Există procese care pot fi câștigate juridic, dar pierdute economic? Cu alte cuvinte, când îi spuneți unui client că poate avea dreptate, dar că nu merită să meargă până la capăt? Și cât de ușor acceptă un antreprenor un asemenea răspuns?
Da, mai ales atunci când efortul necesar pentru a afla adevărul este vădit disproporționat față de scopul final al clientului. De exemplu, când valoarea în joc este atât de mică în raport cu timpul, costurile și resursele consumate, încât demersul nu se mai justifică.
Dreptatea poate avea mai multe forme, dar adevărul este unul singur. Tocmai de aceea, cred că trebuie să privești întreaga tablă de șah, nu doar o singură mutare sau o singură direcție. Decizia de a continua sau nu un demers depinde de felul în care vezi situația în ansamblu. Iar o strategie bine pregătită trebuie să țină cont de toate scenariile relevante și să ofere cea mai bună variantă de acțiune în condițiile date.
Într-un litigiu, fiecare parte vine cu propria poveste și, de regulă, fiecare este convinsă că are dreptate. Dumneavoastră ce căutați mai întâi? Argumentul juridic decisiv, fisura din povestea adversarului sau acel detaliu pe care nimeni nu l-a considerat important pana atunci?
Așa cum spuneam, dreptatea este de mai multe feluri, adevărul însă este unul singur. De altfel, instanțele de judecată au obligația de a afla adevărul, și nu de a „împărți dreptatea”, așa cum încă se mai spune.
Eu pornesc întotdeauna de la adevărul care reiese din situația concretă, iar aici intervine importanța unei informări corecte și complete. Numai după ce ai toate datele poți ajunge la o concluzie solidă. Dar nici atunci analiza nu este încheiată. Urmează ceea ce aș numi adevăratul test de anduranță: mă pun în locul adversarului și încerc să atac tot raționamentul construit, de la cele mai simple aspecte de formă până la cele mai complicate chestiuni juridice. Dacă rezistă acestei analize, știu că avem o strategie solidă.
Cât de mult contează temperamentul avocatului în sala de judecată? Există momente în care trebuie să fii combativ, altele în care e mai inteligent să taci și, probabil, unele în care cea mai bună mișcare este să nu-i oferi adversarului reacția pe care o așteaptă?
Toate contează, dar cred că cel mai mult contează să știi ce se potrivește fiecărei situații. Iar asta nu cred că se învață neapărat, ci mai degrabă se simte. Trebuie să știi când și cum să-ți folosești armele, pentru că fiecare situație are particularitățile ei. De fapt, tocmai analiza situației și alegerea abordării potrivite sunt cele mai dificile.
Prefer, de multe ori, să-mi las adversarul să se încurce singur, să-și slăbească argumentele sau chiar să ajungă să și le contrazică. Un fel de maieutică inversă, în care celălalt ajunge singur la răspunsul pe care poate nu și l-ar fi dorit.
Noi, avocații, suntem, într-o anumită măsură, niște actori. Diferența este că jucăm pe o scenă cu oameni reali și consecințe reale, nu într-o piesă de teatru cu decoruri de carton. Fiecare are propriul stil, propriul fel de a intra în rol și de a-și susține personajul. Iar aici cred că se vede cel mai bine diferența dintre noi: „Fiecare își construiește propriul personaj și își joacă rolul în felul său.”
După ani de avocatură, mai aveți răbdare pentru naivitățile oamenilor sau ați ajuns la concluzia că unele lecții trebuie învățate pe propria piele? Și, dacă tot vorbim despre experiență, ce nu ați mai accepta astăzi, nici profesional, nici în relația cu un client?
Nu am avut niciodată, nu am și probabil nu că nu voi avea vreodată răbdare cu naivitățile nimănui. Am considerat întotdeauna că unele lecții trebuie învățate pe propria piele. Până la urmă, fiecare învață din propriile experiențe, mai ușor sau mai dur, în funcție de cât de mult își lasă naivitatea să-i influențeze deciziile.
Nu am acceptat niciodată să reprezint un client în care nu cred. Pentru mine, profesia de avocat presupune mai mult decât asumarea unui mandat și susținerea unei poziții juridice. Presupune și o convingere personală că omul pe care îl reprezint merită să îi fiu alături și că îi pot susține cauza cu onestitate și deplină implicare. Nu cred că poți face cu adevărat bine această profesie dacă nu crezi, înainte de toate, în clientul pe care îl reprezinți..
În final, o întrebare fără răspuns diplomatic: ce vă place cel mai mult la meseria aceasta și ce vă scoate cel mai repede din sărite? Sunt convinsă că lista a doua este cel puțin la fel de interesantă.
Ce îmi place cel mai mult la meseria aceasta? Cred că tocmai motivul pentru care am ales să devin avocat: îmi place să am dreptate! Cât despre ceea ce mă scoate din sărite: obrăznicia, mai ales atunci când vine din lipsa celor mai elementare reguli de educație și de respect față de ceilalți. Cred că putem avea opinii diferite, putem contrazice și putem purta discuții în contradictoriu fără să uităm de bunul-simț.
Un material Legal Marketing




















