Ingineri și economiști!

scris 28 ian 2019

Nicăieri în lume, sistemul economic nu este nici unul capitalist, nici unul socialist (cu câteva excepții: Coreea de Nord, Venezuela etc), ci unul mixt. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție stă la masă cu planificatorii centrali, reglementatori cum sunt mai nou numiți moștenitorii planurilor cincinalelor comuniste. Anumite industrii sunt majoritar deținute de stat, altele sunt “libere” și “parțial” reglementate de stat, însă semnalele primite de piețe sunt întotdeauna mixte, formate din prețuri (unele libere, altele reglementate) și reglementări. Actorii de pe piață sunt stimulați să ia decizii atât de mesajele transmise de piață (de sistemul de prețuri libere), cât și de stat (prețuri controlate și reglementări).

Însă în niciun domeniu nu există o astfel de struțo-cămilă ca în sectorul energetic. Nicio altă industrie (cu excepția celei bancare, poate) nu trezește dezbateri atât de aprinse în spațiul public.

Iar cele două tabere de combatanți pot fi împărțite în “ingineri” și “economiști” (evident că este vorba de o simplificare, de o generalizare, nu toți inginerii fac parte din prima tabără și nu toți economiștii din cea de-a doua).

Inginerii consideră că toate deciziile trebuie să fie fundamentate științific, să aibă o precizie matematică, până la a patra zecimală dacă se poate. Preferințele subiective și mai ales incertitudinile, riscurile, calculul antreprenorial nu au loc în sistemul lor de valori. Aceștia au tendința de a privi sistemul static, pentru ei singurul element important este “adecvanța Sistemului Energetic Național (SEN)”, cu alte cuvinte, cererea de putere și energie venită din partea consumatorilor trebuie să fie satisfăcută de capacitatea sistemului electroenergetic. Lucru perfect logic, însă inginerii vor ca acest lucru să de realizeze din surse exclusiv interne și stabile. Așa se face că pentru războinicii din această tabără, nivelul producției interne trebuie să fie neapărat egal cu cel al cererii, ca excel-ul să se poată închide. Și pentru ca acest lucru să fie posibil, este nevoie de o planificare centrală a consumului, producției și mai ales de o limitare a capacităților de transport în vederea importului/exportului. Importul de energie (alături de producția de energie regenerabilă, mult prea fluctuantă) este cel mai rău lucru ce se poate întâmpla unei țări, este opinia acestora. Destabilizează sistemul, care trebuie perfect planificat central.

Restrângerea ofertei și subvenționarea cererii sunt rețelele de transmisie ale ideilor economice promovate de tabăra inginerească. O astfel de politică naționalistă, “închisă”, conduce inevitabil la majorarea prețurilor, la limitarea accesului pe piețe și la o calitate calitate proastă a serviciilor. Dar și a infrastructurii, fie ea de producție sau de transport. Așa se face că, pentru a combate scumpirile, respectiva tabără ajunge inevitabil la concluzia necesității impunerii unui control al prețurilor (dacă nu chiar plafonare), cel puțin la nivelul consumatorilor casnici. Iar pentru a combate calitatea proastă a serviciilor, rezultat inevitabil al politicii de restrângere a ofertei și de subvenționare a consumului, sunt “demonizate” companiile, în special private.

Inginerul nostru va rămâne dedicat teoriei valorii muncă sau, în cel mai fericit caz, teoriei valorii costurilor de producție. Nu este întâmplător faptul că, pentru a putea reintroduce controlul prețurilor, ANRE le-a cerut tuturor producărilor de electricitate o detaliere a costurilor. Revoluția marginalistă care a dărâmat teoria valorii muncă îl lasă rece. În pofida nenumăratelor revoluții științifice care au zdruncinat domeniul în care activează, distrugerea creatoare schumpeteriană este ultimul lucru cu care poate fi de acord. 

Economiștii, în schimb, urăsc echilibrele statice și sunt extrem de încântați de cele dinamice. Pentru ei, cea mai eficientă formă de luptă împotriva majorării prețurilor este o piață liberă și, implicit, arbitrajul. Dacă un preț are tendința de a se majora pe o piață cea mai simplă soluție este deschiderea acesteia, presiunea pusă de prețurile de import, mai ieftine, urmând a stabili un noi echilibre dinamice. Numai că, spre deosebire de blugii cumpărați de la turci la începutul anilor ’90 curentul electric nu poate fi transportat cu sacoșa. Iar “adecvanța SEN” e o necesitate. Nu poți depozita într-un hangar excedentul de electricitate. Și nici nu poți solicita consumatorului casnic sau industrial să revină peste o oră, când primești marfă.

Cu alte cuvinte, nu poți efectua un arbitraj de preț eficient în condițiile în care infrastructura nu-ți permite, capacitatea totală de import de pe piețele cu care ești interconectat (cu principii de funcționare asemănătoare: Ungaria, Slovacia și Cehia), acoperind doar 10% din consumul intern. În ceea ce privește celelalte piețe de pe care poți importa (Serbia, Ucraina), arbitrajul este mult mai dificil. În acele state atât prețurile, cât și volumele de export, sunt încă la cheremul exclusiv al mâinii vizibile a politicienilor și birocraților locali, ceea ce trezește invidia taberei inginerilor.

În plus, orice îmbunătățire a infrastructurii de transport (inclusiv a majorării capacității, fie că este vorba de curent sau de gaze) stă în pixul ministerului energiei și al companiilor la care acesta este proprietar. Atât ministerul energiei, cât și companiile respective sunt în general conduse de membrii primei tabere, cea a inginerilor, care a refuzat, din motivele amintite mai sus, în ultimii 30 de ani, orice tentativă de deschidere a pieței. Așa se face că, pe lângă lipsa investițiilor în infrastructură, mai apar și măsuri precum obligativitatea de tranzacționare a întregii producții pe piața autohtonă, de alimentare preferențială a anumitor consumatori interni, etc.

Economiștii au prostul obicei de a elabora studii/rapoarte/recomandări ca și cum actorii dintr-o industrie ar acționa pe o piață perfect liberă. Numai că rivalii lor, inginerii, sunt cei care se află la conducerea companiilor, ministerelor și agențiilor de reglementare, cel puțin în domeniul energetic, ceea ce distorsionează toate semnalele și datele de pe piața respectivă, care numai ca o piață liberă nu se mai comportă.

Pe termen lung, probabil că piața și-ar găsi propriul echilibru dinamic. Însă, pe piața energiei (și nu numai) nu există termen lung, neexistând “predictibilitate și stabilitate” a reglementărilor. Ca să nu mai vorbim de cadrul fiscal. Numai în 2018, ANRE a emis 228 de ordine și peste 2000 de decizii!

Ingineri și economiști, tehnocrați și antreprenori, nu există doar în sistemul energetic, ci în toate domeniile. De ei sunt pline ministerele, agențiile de reglementare, și conducerile companiilor, private sau de stat.

De fapt, în fiecare dintre noi există un inginer și un economist, care se ceartă permanent. De aceea, poate că ar fi indicat să le solicităm fiecăruia să renunțe la “specializare” și să mai lectureze și ceea ce nu-i place: inginerului - măcar manualul de Economie 101, economistului - cursul de transport al agenților energetici. Și-apoi poate aruncă amândoi câte un ochi și pe Politica lui Aristotel.

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
inginer
economist
tehnocrat
antreprenor
energie
reglementare
piata liberă