Întristarea era capitalismul, iar suferința era comunismul. Râd și acum, dar nu mai e râsul meu. Pentru că, în lumea contemporană, întristarea a devenit regulă, iar suferința pare inevitabilă.
Societatea occidentală actuală e, poate, cea mai tristă din istorie, deși e și cea mai bogată. Greu de imaginat o generație tânără și matură mai dezorientată, mai sensibiloasă și mai neadaptată viitorului – care nu sună deloc bine. Dacă lucrurile merg tot așa, vom avea o societate în care fiecare cetățean va merge regulat la psihiatru, ziua de mâine va fi un semn de întrebare strivitor, iar numărul aberațiilor cognitive va crește exponențial. Societatea va fi mai preocupată de vindecarea fiecărui cetățean în parte, dotat, prin forța lucrurilor, cu o maladie specifică. Asta e o primă poartă către viitor.
A doua, la fel de îngrijorătoare, va fi compusă din tonul și melodiile politice, care vor deveni tot mai stridente. Extremele sunt la modă. De pe acum, e tot ce se aude, un soi de katzenmusik, în care trompetele, vuvuzelele și tromboanele, strigătele războinice, răcnetele mânioase și scandalurile zilnice acoperă informația. Iar a treia, și ultima, va fi dată de diseminarea și decredibilizarea informației. Suntem năpădiți de falsuri din toate părțile. Nu uitați, tot ce spun mai sus e în numele civilizației și al binelui universal. Acest „bine universal” conține însă, dacă ați fost atenți, desființarea adversarului, umilirea lui sau punerea la colț. Triumful unei societăți unitare, reglate de regulamente scoase din burtă. Pe de o parte, setea de glorie, pe de alta, foamea de resurse și, peste toate, ca cireașa de pe tort, o dorință sălbatică de îmbogățire și de putere. Rapid, eficient, nemilos.
Însă nu ar trebui să ne lăsăm înșelați de zgomot. La fel ca plăieșii din cetatea Sucevei, extremele de care vorbesc nu sunt atât de numeroase precum par. Între ele există, cu un termen care are deseori o conotație peiorativă, „civilizația profundă și tăcută”. Adică oamenii care locuiesc la mijlocul societății, nici prea jos, nici prea sus, de la muncitori calificați la profesori, de la medici la avocați, de la artiști la micii comercianți. Legătura intimă din interiorul acestei majorități poartă nu nume: predictibilitate. Oamenii aceștia vor să-și trăiască viața lor și să se bucure de ea, să fie sănătoși, să-și crească copiii. Ei vor, în imensa lor majoritate, ca sfârșitul lunii, al anului sau al deceniului să nu îi găsească înglodați în datorii, pe drumuri sau în spitalul de nebuni. Această categorie e majoritară: cu micile ei defecte (zgârcenie, invidie, șmecherie, violență domestică), ea face ca lumea să funcționeze. Ea mișcă motoarele, ea aerisește, ea face curat. Problema acestei majorități vine din mărimea ei. Pentru a învinge, orice extremă are nevoie nu numai de arme, ci și de soldați. Lupta se dă în spargerea acestui corp decisiv în fragmente mai mici, antagonice și atragerea de partea extremismului a unui număr cât mai mare de adepți.
Din ce se vede pe scena mondială, de unde partidele mainstream erau, în urmă cu decenii, mai degrabă moderate, atente la interesele și suferințele reprezentanților lor, azi, tabloul s-a schimbat fun damental. Partidele au abandonat oamenii și au devenit exponentele unor ideologii. Cineva constata de curând că e greu să mai definești o mișcare politică după frontispiciu (social-democrat, liberal, conservator), pentru că toate seamănă între ele. Cred că greșește. Partidele mainstream au ajuns să se asemene doar dacă luăm în considerare pofta de putere și de bani. Conținutul uman, însă, a fost golit. Ele sunt, cul puțin la noi, excrescențele unorgrupuri mici de interese, grupuri care vorbesc exclusiv din perspectiva banului. Nu am să spun că banul e ochiul dracului. Cine vrea să trăiască în afara perimetrului financiar n-are decât să încerce. E zadarnic, s-a mai încercat asta, de multe ori, iar rezultatul a fost un măcel. Dar spun că dispariția valorilor omenești majoritare, înlocuite exclusiv de bani, putere și resurse, în mâna unui număr tot mai mic de oameni, reprezintă sfârșitul civilizației liberale postbelice. De aceea văd cum lucruri simple, cum ar fi cinstea, interesul public, onoarea, plăcerea muncii bine făcute, o viață tihnită, competența, empatia, întrajutorarea, efortul comun, ies, treptat din scenă, înlocuite de un singur slogan: cel mai puternic are toate drepturile.
Nu, clasa mijlocie a umanității nu are nici putere, nici destui bani și nici arme. Iar ei nu îi vorbește nimeni fără să strige, fără să se jelească, fără să amenințe. În vacarmul general, normalitatea a devenit neinteresantă. Glasul e nu mai este auzit. Așa că acum, la bătrânețe, visez la un partid al oamenilor normali. Ce înseamnă „normal” pentru mine? Școală pentru toți, dar fără false valori și fără indulgențe. Drepturi pentru toți, dar fără privilegii. Dreptul la muncă pentru toți, dar numai pentru cei care, într-adevăr, muncesc. Dreptul la cuvânt și libertatea conștiinței, cu o singură excepție, aceea care neagă aceste drepturi. Dreptul fiecăruia de a fi cine vrea să fie, dar și dreptul la îngrijire medicală pentru persoanele cu suferințe psihice. Dreptul de proprietate, însă negarea monopolului. Resursele să fie ale comunităților, nu ale companiilor. Și multe, multe alte caraghioslâcuri de care extremele nu vor să audă. Ei bine, pentru acest tip de opinii și doleanțe majoritare nu există, vai, reprezentanți. Sau, dacă există, sunt atât de banali, mediocri, neinspirați, găunoși, încât putem fi convinși că au ajuns aici fiindcă nu i-a primit nimeni altcineva. În această bătălie a oamenilor obișnuiți împotriva banilor, armelor și ideologiei, trebuie lideri carismatici, nu numai bine pregătiți profesional. E un lucru pe care extremele îl furnizează publicului într-un ritm frenetic. Lumea visează la o viață mai bună, exact ca la sfârșitul ultimului război. Însă acum nu e sfârșitul, e doar începutul.
Dacă vă gândiți la „normalitate” ca la un drum care străbate o mlaștină sau o pădure, sau un pustiu, închideți ochii și veți vedea cum, din ambele părți, nisipul, lighioanele și buruienile năpădesc, treptat, aurita cale de mijloc.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
