Absentând de la Forumul Economic Mondial de la Davos, președintele Dan ar fi justificat neparticiparea prin faptul că „nu vrea să umble teleleu” în timp ce în țară există probleme urgente. Episodul a fost remarcat tocmai pentru metafora involuntară adusă în spațiul public. „Teleleu”, cu savoarea lui populară, a devenit un reflector asupra unei stări mai largi: întreaga țară riscă să umble teleleu atunci când prioritățile sunt neclare, când direcția lipsește, când agenda internă și cea externă nu se sincronizează.
Dar nu cumva este o caracteristică națională a epocii pe care o trăim? Pentru că există perioade în viața unei națiuni în care drumul pare să se destrame chiar sub tălpi, iar direcțiile care altădată păreau ferme se transformă în poteci nesigure, pierdute în ceață. România pare că traversează astăzi un astfel de moment: un timp al rătăcirii, al ezitărilor, al unei mișcări fără busolă, umblând teleleu prin geopolitica și economia globală, asemenea unui nomad înspre niciunde fără nici să știe de ce.
Dincolo de forțata metaforă „România teleleu”, este o realitate resimțită în economie, în administrație, în discursul public și în percepția colectivă. Țara se mișcă, dar nu avansează. Țara respiră, dar nu inspiră. Țara funcționează, dar nu visează; administrează, dar nu proiectează; reacționează, dar nu anticipează. Țara merge, dar nu ajunge.
Pentru că România este prinsă în hățuri politice care îi frânează elanul. Instituțiile se mișcă lent, reformele se amână, iar deciziile majore se iau cu o prudență care nu mai seamănă a responsabilitate, ci a paralizie. Lumea accelerează în propria schimbare; România rămâne în relanti. Această lentoare administrativă se suprapune peste o criză economică ce erodează încrederea oamenilor. Prețurile cresc, investițiile se clatină, capitalul străin se retrage, locurile de muncă dispar, iar mediul de afaceri privește cu îngrijorare spre un stat care pare să-și fi pierdut reflexele de reacție constructivă.
În astfel de momente, rolul liderilor devine crucial. Ei sunt cei care trebuie să țină cârma, să traseze direcția, să ofere repere. Dar - blocați în certuri între clanuri politico-financiare- cârmacii ezită iar corabia e împinsă în derivă. Iar deriva, oricât de liniștită ar părea, este de fapt un naufragiu amânat.
Harta geopolitică se rescrie cu o viteză amețitoare. Totul ajunge să fie o tranzacție. Alianțe se reașază, economiile se reorientează, tehnologiile schimbă regulile jocului, iar marile puteri își redesenează sferele de influență. România pare să caute un loc care nu mai este acolo unde îl știa. Dacă până de curând direcțiile erau clare — Vestul ca reper, Uniunea Europeană ca ancoră, parteneriatele strategice ca garanție — astăzi lumea nu mai oferă aceleași certitudini inițiale.
![Opinii: Despre nivelul intelectual, emoțional, de [ lipsă de ] maturitate și de gândire critică al celor ce au creat și al celor care rostogolesc porecla << Ilie Sărăcie >>](http://i0.1616.ro/media/2/1521/18546/21764961/1/1516250649192-1.jpg?width=151)
Unii lideri își provoacă națiunile să-și redefinească rapid rolul, își afirmă interesele, își cultivă prezența internațională. Absența nu este o opțiune. Nici rătăcirea. Nici umblatul teleleu. România teleleu poate fi o stare trecătoare. Sau poate deveni un destin.
Destinul se decide întotdeauna la cârmă.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
