La furat de corcodușe

scris 14 apr 2020

Trăim perioade cel puțin interesante. Virusul vieții ne-a pus pe toți într-o situație imposibil de imaginat acum trei luni. Reacțiile în fata virusului sunt de la “sfârșitul lumii! – nimic nu va mai fi la fel!” până la “ce e tâmpenia asta? – o manipulare masivă fără niciun suport real?”. Indiferent de părerea fiecăruia dintre noi despre această situație, un lucru este clar: cu toții am fost afectați într-un fel sau altul, direct sau indirect. Și mai este un lucru la fel de clar: această afectare prezentă va avea efect și în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.

Antreprenorii români au reacționat, ca de obicei, disproporționat. Dacă în perioada creșterii economice puternice din ultimii trei ani se băteau cu cărămida în piept de glorioasele realizări, acum reacționează exact ca niște țânci prinși la furat de corcodușe. După o tăcere asurzitoare în primele săptămâni, a urmat perioada de lamentări, că ne este greu și nouă, că o să vină tati să ne ajute (a se citi statul) și, mai nou, mesaje absolut contradictorii. Cu toții ne dăm cu părerea despre cât va dura criza, despre ce se va întâmpla după criza, ce vom face cu angajații, cu furnizorii, cu chiriile și multe altele.

Din păcate, senzația este că și Guvernul reacționează la fel. Măsurile luate par de un arbitrar îngrijorător și pare că se acționează pompieristic. Nimeni nu face strategii, ci doar planuri. Stingem câte un foc mic pe măsură ce apare, dar nimeni nu vede cum poate fi stins incendiul și cum să îl facem să nu se împrăștie.

Încă din anul doi de facultate studenții învață rolul și importanța bugetării. Pentru a face o strategie pentru perioada următoare trebuie în primul rând să vedem ce resurse avem de alocat. La nivel macro s-a avansat procentul de 2% din PIB spunându-se că vor mai fi și alte alocări. Ce, cât și unde? Stați să vedem ce mai arde. Alte țări din Uniunea Europeană sau din afara ei au spus 10%, 15%, ba chiar și 25%. Tot în anul doi de facultate se învață despre OPEX (operating expenditure), acele cheltuieli care vor fi alocate pentru a rezolva problema pe termen scurt, și respectiv CAPEX (capital expenditure), acele sume alocate investițiilor care să ne dea speranțe pe termen lung. Din păcate, la momentul actual se vorbește doar despre OPEX. Cheltuim sume de bani pentru a fi o relativă liniște, sume de bani care nu par să genereze absolut nimic din punct de vedere al creșterii viitoare, ci pur și simplu plătim oameni să stea degeaba. Despre CAPEX nu pare să spună nimeni nimic.

În mod normal, dacă ai o viziune și o strategie pe termen mediu, cel puțin, toată discuția ar fi trebuit să pornească de la sumele posibil de alocat pentru depășirea acestei perioade, precum și de la condițiile în care vor fi alocate aceste sume. Când vine vorba despre condițiile de alocare, aici este o mare dramă întrucât suntem încă ancorați în discuțiile despre deficite bugetare, prevederi legale desuete și birocrație super-excesivă.

Acordarea șomajului tehnic este un exemplu reprezentativ în acest sens. Aceste sume au fost alocate către companii în cuantum de 75% din salariul mediu, sumele plătite companiilor fiind sume brute. Aici sunt două probleme. Prima: ce îmi garantează mie, ca stat, că nu vor fi multe societăți care vor accesa acest șomaj tehnic pentru angajații lor, pentru ca ulterior să îi concedieze? Nu era oare normal ca una dintre condițiile prin care să fie acordat acest ajutor de șomaj companiilor să fie și menținerea locurilor de muncă pentru o perioadă de cel puțin șase luni? O a doua problemă se referă la plata către companii a sumelor brute, cu toate că în buzunarul angajaților vor ajunge sumele nete. Este oare posibil ca această diferență să fie folosită de către antreprenori pentru a achita alte datorii? Este. Și dacă acești antreprenori își declară ulterior falimentul? Rămânem cu banii dați degeaba? Rămânem. Nu era oare mai simplu să fi procedat precum Grecia, de exemplu, cea care a spus că suma alocată pentru fiecare angajat este o sumă fixă, sumă care va ajunge în buzunarul angajaților. Sigur, coroborat cu obligația prezentată mai sus, și anume menținerea locurilor de muncă.

Teama de weekend, nu și de mall, și un virus H2O CITEȘTE ȘI Teama de weekend, nu și de mall, și un virus H2O

Dacă tot suntem la capitolul șomaj tehnic, aș avea si eu o mică întrebare: ce se întâmplă la terminarea stării de urgență? Credeți că antreprenorii despre care vorbirăm mai sus ii vor ține pe toți angajați în continuare? Vă garantez că nu. De ce? Foarte simplu, va mai fi o perioadă de cel puțin două-trei luni pentru ca afacerile să ajungă la nivelul anterior crizei. Și atunci, evident, va fi nevoie de mai puțini angajați. Ce se va întâmpla atunci? Ei bine, ați ghicit. Șomaj. Deci alte costuri.

 Haideți să ne imaginam acum următorul scenariu:

Pasul 1: Guvernul stabilea de la început suma alocată măsurilor necesare sprijinirii și ieșirii din criză. De dragul exercițiului, să spunem 15% din PIB. Identifică apoi, încă de la început, sursele de finanțare necesare acestei alocări. Nu se mai împrumută peste noapte pentru că mâine avem de plătit șomaj sau pensii.

Pasul 2: Din cei 15 % alocați stabilim 5% pentru măsurile cu caracter social (șomaj tehnic și alte forme de ajutorare, 3% pentru stimularea investițiilor din sectorul privat prin acordarea de subvenții aferente dobânzilor și 7% pentru investii de stat în infrastructură sau alte investiții de stat care să genereze forța de muncă.

Pasul 3: Dacă tot suntem în stare de urgență, se pot demara o serie de investiții de stat care sunt blocate din te miri ce motive (a se citi contestații, contracte blocate din cauza lipsei banilor, etc.), investiții care vor genera rapid forță de muncă. Să nu uităm că în Germania, înaintea celui de-al doilea război mondial, în ciuda crizei financiare puternice, s-au realizat cele mai multe proiecte de infrastructură de până în acel moment.

Pasul 4: Stimularea investițiilor din mediul privat prin subvenționarea dobânzilor (integrală sau parțială). Am tot auzit discuții despre bani gratis dați unor firme sub forma unor credite nerambursabile. Nu cred că aceasta este soluția. Antreprenorii care știu ce trebuie făcut vor fi mai mult decât fericiți prin accesarea unor împrumuturi garantate și fără dobândă. Ceilalți, care vor bani gratis, mai pot sta și acasă zic.

Keynes a dat asigurări proaste pe timp de criză CITEȘTE ȘI Keynes a dat asigurări proaste pe timp de criză

Pasul 5: Procentul de 5% alocat din buget pentru șomaj tehnic va fi distribuit pe principiul 75-50-25, adică 75% din salariul mediu in primele două luni (pe perioada stării de urgență), 50% pe următoarele două luni și 25% în ultimele două luni. Făcând o medie, practic statul sprijină firmele dornice să continue activitatea cu 50% din salariul angajaților timp de șase luni începând cu declanșarea stării de urgență, cu condiția evidentă de păstrare integrală a angajaților pentru încă șase luni sub sancțiunea returnării banilor cu majorări și penalități. Dar cu acest principiu de ieșire din criză (25-50-75) voi reveni în scurt timp.

Sigur că vor fi unii care se vor întreba de unde acoperim noi 15%. La o analiză sumară puteți observa că gradul de îndatorare al României este undeva în jurul valorii de 35% din PIB, în timp ce media Uniunii Europene este de aproximativ 80%. De acolo! Desperate times asks for desperate measures!

Marcel Vulpoi este Conferențiar Universitar Doctor la Academia de Studii Economice (ASE) și General Manager al companiei de consultanță Vulpoi&Toader Management (VTM)

viewscnt
Afla mai multe despre
marcel vulpoi