Opinii: Asfaltarea completă a drumului spre iad (IV)

În urmă cu mulți ani, am făcut o serie de fotografii cu lacurile României acoperite de pet-uri. Era un peisaj dezolant. Lumea bea și arunca într-o veselie recipientele nefolositoare.  Iar când am auzit că un dezvoltator cu proptele la primărie voia să construiască un bloc într-un parc, am ieșit la protest. Înțeleg bine, natura îi atrage și pe clienți, dar pe cei mai deștepți îi îmbogățește, numai dacă o sluțesc nițel. Fac parte dintre cei care știau și știu încă și azi cam cum stăteau lucrurile la Copșa Mică, orașul în care te nășteai negru de funingine. În perioada în care am fost profesor la Galați, ne ucidea – pe mine și pe elevii mei – mirosul oribil de la crematoriul abatorului de păsări. Cred că e firesc ca oamenii trebuie să trăiască relativ în armonie cu natura. Cu toate astea, nu sunt și nu voi fi niciodată un ecologist pur și dur. Pentru că „armonia” asta are și ea, interpretări, exagerări și fanatisme. Și asta pentru că, venind în contact vreme de câteva decenii cu doctrina ecologistă, am avut de nenumărate ori ocazia să văd cum opinii de bun simț s-au transformat în dogme, dictate, abuzuri și frâne ale economiei și societății. Nu de puține ori mi-a fost dat să văd că existența, siguranța și prosperitatea oamenilor a fost pusă la îndoială în numele naturii.

Iar Europa, vai, a urmat drumul ăsta mult mai radical, cu multă vreme înainte.

CITEȘTE ȘI Opinii: McLaren, o revenire construită cu bisturiul

Trebuie să spun, de la bun început, că obiectivul „carbon zero” al Europei este o aberație chimică, fizică și, în final, politică. Orice proces de oxidare are ca rezultat bioxid de carbon. Producția asta nu este o șmecherie exclusivă a industriei, ci o caracteristică a vieții, cu numai două excepții: fitoplanctonul oceanic și plantele verzi. În rest, toate ființele consumă oxigen și dau afară CO₂. Industria urmează același parcurs. Deci problema nu e și nu poate fi cum să stopăm această emisie, ci cum s-o facem nițel mai rațională. Emisiile umane totale din arderea combustibililor fosili și ciment au atins circa 38,1 Gt CO₂ în 2025. O giga tonă este egală cu un miliard de tone. Ei bine, UE a produs, tot în anul 2025, 2,4 giga tone de CO₂, adică aproximativ 5-6% din totalul mondial. E deja la mintea cocoșului că obiectivul „zero”, nu va stârpi, nu va limita emisiile tuturor celorlalte state. Nici nu se va cunoaște.

Să mă fac bine înțeles. Dacă ne uităm pe hartă, constatăm că, teoretic, Europa e cel mai „verde” continent. Aici interdicțiile și protecție sunt cele mai strașnice, iar amenzile, cele mai usturătoare. Dar, dacă mai tragem un ochi și la meteorologie, constatăm, deopotrivă, că Europa e și continentul cel mai atins de schimbările climaterice: o caniculă ca-n poveștile de groază, o criză a apei cum nu s-a mai auzit / văzut, o cerere acută, disperată de (spre oroarea ecologistă) aer condiționat. Nu numai acasă, dar și la muncă. De parcă toate măsurile luate cu atâta „înțelepciune” ar fi avut rezultatul opus.

Iar povestea asta are consecințe.

Din grija pentru natură s-au inventat normele „Euro 7” și 100% „EV”. Explicam în episodul al doilea că Europa are cea mai scumpă energie. Acum i-a fost trasat un obiectiv politic care nu poate avea, oricâtă propagandă am băga la înaintare, un rezultat concret, real, ci unul contrafăcut. În urmă cu mulți, mulți ani, Stalin stabilise că porumbul poate fi transformat în grâu, grâul în sfeclă, iar sfecla în cartofi. Genetica era o invenție decadentă și capitalistă, așa că oamenii de știință erau obligați să afirme în fața poporului că, cu grijă și răbdare, plopul va face pere și răchita micșunele. Să nu râdeți. Normele ecologice europene au stabilit, de exemplu, că televizoarele care intră pe continentul unit nu trebuie să consume mai multă electricitate decât au stabilit politicienii, de mână cu ecologiștii. Toate bune și frumoase, doar că aici voința politică s-a luat la trântă cu fizica elementară. Pentru a ilumina 8 milioane de pixeli, comisia înțelepților a stabilit EEI ≤ 0,90. Toate bune și frumoase, televizoarele importate în Europa și scoase din cutie consumă exact cât cer autoritățile, numai că clientul nu vede nimic. Imaginea e o umbră pâlpâitoare e un ecran vizibil numai noaptea. De ce? Pentru că, pentru generarea luminii, este nevoie de energie și nu merge cu jumătățile de măsură. Așa că producătorii au apelat la un truc: televizoarele vin setate pe „eco”, respectă criteriile, iar clienții dezactivează această opțiune imediat după dezambalare. E o păcăleală? Este. E inutilă și introduce o complicație în plus? Este. De ce? Dintr-o ambiție miciurinistă.

Mă întorc la „Euro 7”. Fabricanții afirmă că un motor termic nu poate furniza putere, în acest moment, dacă toate normele ecologice din 2035 sunt îndeplinite. Că e aceeași contradicție dintre legile fizicii și dorințele verzi (și umede, aș zice eu). Nu poți furniza suficientă putere cu prea puțin combustibil, pentru că există o limită, ca aceea a măgarului hrănit cu nimic, iar dacă urmărești să scazi emisiile de carbon, există o singură soluție: scazi artificial puterea motorului. Însă asta înseamnă noi linii tehnologice, componente tot mai sofisticate, perioade lungi de cercetare și ambiția de a dovedi științei că vom scoate din vocabularul nostru cuvintele „nu se poate”. Și mai înseamnă ceva, foarte neplăcut pentru client. O fiabilitate tot mai scăzută a mașinilor, reparații tot mai dese, vizite repetate la mecanic, bani cheltuiți exclusiv din cauza complicațiilor. Nu e un secret pentru nimeni că automobilele au devenit un soi de probleme pe roți, care cedează din senin. Or, marea masă a clienților, adică populația majoritară, își drămăluiește bine banii, pentru că viața s-a scumpit (și din cauza energiei) și nu are nici timp de pierdut.

CITEȘTE ȘI Opinii: Chiar avem nevoie de consiliu monetar ca să oprim mâna statului să intre în buzunarele noastre?

Iar acum, să ne întoarcem la dușmanul nostru natural, CO₂. La fel cu transportul electric, povestea cu soluția minune, depozitarea carbonului e o altă mare păcăleală. Inaugurată cu mare pompă, de curând, Northern Lights, centrul norvegian de transport și stocare geologică a CO₂ din Marea Nordului va stoca 1,5 milioane de tone de CO₂ pe an. Adică un zero, urmat de alte șase sau șapte zerouri și o cifră pricăjită la final. Iar certificatele pentru stocarea carbonului, impuse tuturor firmelor se lovesc de același paradox: hai să golim oceanul cu lingurița. Dacă nu vrei, plătești. Este aceeași cursă spre zid, pe terenul asfaltat al muncii în zadar. O să fiu întrebat: „Și ce facem? Dăm drumul la cărbune? La plastic? Murdărim natura? Sufocăm planeta?” Nu, nici gând. Dar hai să facem deosebirea între ce se poate și ce nu se poate, între ce e corect și ce e propagandă, mistificare. Între o viață mai bună și o viață mai grea. E suficient să plece societatea după fentă și viitorul copiilor noștri se va întuneca. Să nu lăsăm fanaticii să ne facă agenda, că nu i-a-ntrebat nimeni, oricât ar mânji tablourile cu vopsea și oricât s-ar lega cu lanțuri de un pian, la concert.

Dar, ca să închei pe o notă optimistă, din aberația asta cu oxidarea, ceva, ceva, tot a prosperat. A înflorit gulguta a antioxidanților, o afacere de miliarde, la egalitate de profit cu cea a leacurilor naturiste, pentru sute de miliardare. Căci, dacă zicem „naturist”, numai ce înflorește în jurul nostru și ne fericește biata natură, vindecătoare și recunoscătoare.

Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole