Dar ce să vezi, din ce în ce mai des, populismul guvernează spațiul public și mediatic parcă și mai abitir și între competițiile electorale. Iar promisiunea mincinoasă a cinei ieftine se repetă și se strecoară și în domeniile de infrastructură critică.
De la pandemie încoace, de când energia a fost lovită de mai multe șocuri inflaționiste, sloganul populist „Energie ieftină!” este prezent în dezbaterile televizate mai ceva decât reclamele la un balsam miraculos. Dar restaurantul care dă cina ieftină în energie nu există, iar nota vine întotdeauna, doar că nu o primește cel care a comandat.
Să începem cu un adevăr pe care sloganurile îl evită: prețul energiei nu se naște la Palatul Victoria. Se naște pe o piață europeană interconectată, în burta exploatărilor și a conductelor de gaz naturale, în capriciile vremii, în tensiunile geopolitice care pot urca o cifră de la o zi la alta. A promite energie ieftină într-o asemenea piață seamănă cu a promite soare de la tribuna Parlamentului. Poți vorbi frumos despre cer, dar norii nu te ascultă.
România a încercat totuși să schimbe vremea cu decrete. Numele spune totul: plafonare. Un capac pus pe oală, în timp ce focul de sub ea arde mai departe. Consumatorul vede o factură civilizată, iar diferența trebuie să fie plătită, discret, din buzunarul comun al statului. Nu este o scădere de preț, ci o mutare de adresă: costul a plecat din factură și s-a mutat în buget. Efectele s-au văzut: aproximativ cinci milioane de gospodării plăteau doar 35 de lei pe lună la curent. Un adevărat miracol, dacă nu te întrebi cine plătește diferența.
Răspunsul a venit cu cifre. În patru ani România a cheltuit pentru plafonarea prețurilor la curent și gaze circa 6 miliarde de euro, adică aproape 30 de miliarde de lei, o sumă egală cu aproximativ jumătate din deficitul anual al lui 2026. Jumătate de deficit. Ca și cum o familie ar descoperi că jumătate din gaura de la sfârșitul lunii s-a născut dintr-o cină pe care a crezut-o gratuită.
Iar povestea nu s-a încheiat, pentru că fantomele de pe urma acestei petreceri bântuie încă prin pivnițele statului. Datoriile către furnizorii de energie, născute din schema de plafonare și compensare, au ajuns la peste 8 miliarde de lei. Iar ritmul în care se plătesc ar face un creditor să roșească: în primele patru luni din 2026, statul a virat furnizorilor sub un procent din ce se cerea a fi plătit. Datoria nu a dispărut, doar a fost pusă „la rece”, ca un vas nespălat pe care îl lași pe mâine, apoi pe poimâine, până când mirosul se simte în toată casa.
De fapt, după 2023, plafonarea a devenit un instrument de finanțare mascată a bugetului. Cu alte cuvinte, nu doar un scut pentru oamenii loviți de scumpiri, ci și o perfuzie ținută discret în venele finanțelor publice, în timp ce corpul bolnav, adică sistemul energetic, rămâne netratat.
Aici stă adevărata vină, mai mare decât cifrele. Plafonarea trebuie să fie un pansament pus rapid pe o rană, o decizie de urgență, asumată, cu pacient bine identificat, cu termen de expirare și cu un plan de vindecare. În loc de asta, a fost vândută ca vindecare a întregii populației, fie ea suferindă, fie sănătoasă tun.
Fractura a rămas fractură: producție insuficientă, rețele îmbătrânite, fiscalitate și tarife ridicate, adaosuri comerciale opace. Pe fractură s-a pus o fașă colorată și s-a anunțat victoria. Și poate cel mai ironic detaliu este că, după toată această perioadă, aflăm că povara este inechitabil împărțită. Contribuabilul este singurul invitat care, deși nu a primit niciodată meniul, primește mereu nota.
Ce ar trebui, deci, să facem? Nu un nou slogan frumos, ci trei răspunsuri simple: cât costă promisiunea, cine o plătește și de unde vin banii. Un politician care ocolește aceste întrebări nu ne oferă o strategie, ci un zâmbet cu dantură de sticlă: strălucește, dar nu poate mușca din realitate.
Energia ieftină nu este o minciună pentru că cineva ar vrea cu orice preț să ne înșele. Este o minciună pentru că, atunci când nu apare în factură, apare altundeva: în deficit, în taxe, în datorii amânate. Iar cine nu este educat sau ghidată să vadă și să înțeleagă acest acest „altundeva” ia dulcea promisiune drept masă gratuită.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă.





















