În lipsa unei strategii naționale coerente și a unei disciplinate administrări fiscal-bugetare, continuăm să cerem bani de la viitor ca să peticim eșecurile trecutului și să pavăm gropile prezentului. Ne împrumutăm -și nu la costuri mici- nu pentru a progresa, ci pentru a supraviețui. Asta nu e tocmai dezvoltare. E o stagnare perfidă, care ne face să credem că ne mișcăm înainte când de fapt batem pasul pe loc.
România nu duce lipsă de resurse, ci de viziune. Nu de bani, ci de arhitecți ai viitorului. Viitorul nu poate fi planificat pe doi sau patru ani. Trebuie gândit pentru cel puțin două, trei sau chiar patru generații. Până atunci, vom rămâne o țară care își îngroapă trecutul în promisiuni și își construiește viitorul din datorii.
Ocupăm primele locuri în câteva dintre cele mai rușinoase clasamente europene. Cel mai mare număr de analfabeți funcțional. Cea mai slabă educație financiară. Cele mai multe gospodării fără apă curentă, cele mai proaste rețele de transport, cele mai neadaptate spitale și școli la realitățile secolului XXI.
O radiografie sumbră, dar reală. Care explică de ce avem și cei mai mulți cetățeni ce muncesc și trăiesc în alte țări europene.
Cauza profundă? Cum scriam mai sus, lipsa de viziune. Care explică și adevăratul motiv pentru care astăzi ne confruntăm cu o mare criză fiscal-bugetară și dăm din colț în colț să o peticim. Guvernele s-au târât din criză în criză, acoperind găurile prezentului lor cu pansamente luate pe datorie din viitor.
De la o guvernare la alta, politicienii n-au făcut decât să amâne construcția și să perfecționeze improvizația. Până și Planul Național de Redresare și Reziliență - PNRR, un acronim cât un Titanic al intențiilor, ce ar fi trebuit să fie o punte spre viitor - s-a transformat, în schimb, într-un plan de cheltuieli pe o listă de dorințe dintr-un trecut nerealizat, o listă burdușită de presupuse proiecte mari - croșetate cu minți mici - ce azi sunt trecute prin ciur și dârmon ca să ne lămurim ce se mai poate face cu banii care nu așteaptă prea mult a fi folosiți. Și oricum, banii europeni nu pot cumpăra ceea ce nu avem: direcție.
Niciodată România nu a trăit mai bine decât de când e parte din Uniunea Europeană. Problema noastră este că de 35 de ani politicienii au persistat și insistat să ne arate disprețul lor față de speranțele noastre. Ne-au vândut speranță la kilogram, fără să-și bată capul prea mult construcția pe termen lung.
Cu fiecare ciclu electoral, ne-au amăgit că ieșim din tranziție, dar tot mai mult ne-au adâncit în ea. Iar speranța s-a transformat în oboseală. Apoi, în neîncredere. Apoi, în exod. Apoi, în umor amar.
Întrebare la Radio Erevan: „E adevărat că în România va fi mai bine? Răspuns: – Dar în România a fost deja mai bine...”. Gluma asta nu e despre nostalgie. E despre o formă de disperare — un râs sec, epuizat, al unei națiuni care a învățat de mult să-și transforme decepțiile în folclor digital.
Când râsul devine mecanism de apărare, știi că speranța dă semne să iasă discret din scenă, fără să anunțe.
Daniel Apostol este editorialist și analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
