Pe vremea comunismului umbla o vorbă: „viitorul ne atârnă-n față”. Păi, hai să vedem cu ce se prezintă viitorul, după 36 de ani de la căderea comunismului.
Există momente în istorie când lumea se plictisește de moarte. Se aseamănă cu un soi de ucenic vrăjitor care s-a plictisit de „înțelepciunea” maestrului și ține morțiș să arate ce știe și ce poate. Brusc, oamenii descoperă că liniștea și o relativă bunăstare nu mai sunt de ajuns. Îi deranjează pantofii cu scîrț, apa cu bule, vecinii cu copii, lumina lunii.
Toate mărunțișurile care îi înconjoară sunt un motiv profund și definitiv de nemulțumire. Viața ar fi mult mai frumoasă dacă cealaltă jumătate de omenire ar fi eliminată. Dar, cum nimeni nu poate susține în gura mare o asemenea grozăvie, trebuie găsite motive concrete și executori ai dorințelor personale.
Cam așa se prezintă ce vedem în jur. Războaie și pregătiri de război. O propagandă nebună pentru transformarea inamicului în pericol, murdărie, șoc și groază. Subom. O propagandă deșănțată pentru anihilarea inamicului. Și vedem cum această isterie se întinde, își caută și își cumpără aliați, trece la represalii împotriva gândirii critice, deturnează atenția publicului de la pericolul iminent și duce în derizoriu problemele intime ale individului.
Or, tot ce îi rămâne unui om obișnuit din acest vălmășag e propria și singura lui viață, de care va fi îndepărtat, înstrăinat, la nevoie chiar și cu forța.
Cine spune că știe ce va urma, care vor fi consecințele acestei agitații universale ar trebui ori să fie condus la spitalul de nebuni, ori declarat geniul suprem planetar. Eu, unul, înclin spre prima alternativă, nu de alta, dar nu am văzut în istoria umanității pe cineva capabil să înțeleagă în profunzime dinamica socială mondială. Câte bordeie, atâtea obiceie.
Deși suntem toți oameni, suntem atât de diverși, cu atâtea culturi, cu atâtea credințe, că nici cel mai sofisticat supercomputer, cu cele mai elaborate scheme de inteligență artificială nu ar putea să rezolve (vorba lui Ion Iliescu) problemele globale ale omenirii.
În același timp, dacă îi extragi din grupurile etnice, sociale, religioase, profesionale și îi trimiți acasă, în familie, oamenii devin dintr-odată cuminți și înțelepți. Își pun probleme mărunte, de care depinde viața lor: „Ce mâncăm mâine?, cu ce îmi îmbrac copilul?, când și cu ce plătim factura?, mai amânăm reparația la acoperiș?, dar oare de ce am scuipat sânge?” Și tot așa. Cum am spus mai sus, astea sunt problemele individuale, de care depinde lucrul cel mai important: propria viață. Aceeași istorie la care mă refer spune că au trecut sute, mii de generații de care nu știe nimeni nimic.
De regulă, indivizi pentru care viața nu a însemnat mare lucru. Fie că nu a fost a lor, fie că s-au despărțit de ea prea devreme. Dacă ne uităm în urmă, vedem câteva lucruri absolut sigure: războaie, masacre, foamete, boală, sărăcie. Sigur, printre ruine strălucesc stelele călăuzitoare ale popoarelor: conducătorii de oști. Viețile lor sunt un strălucit exemplu al reușitei. Le învățăm la școală. Le dăm de exemplu. Le cităm vorbele de duh. Însă doar în rare cazuri e vorba de oameni blânzi. De regulă, în centrul interesului se află masacrul.
Unii cred că istoria ne învață ceva. Că un război știi cum îl începi dar niciodată nu știi cum îl închei. Cea mai mare putere politică a lumii a ieșit învinsă din două campanii îndelungate: Vietnam și Afganistan. Nu mai vorbesc de mincinoasa, nefericita și dezastruoasa campanie din Irak.
Nu cred că are rost să insist. Războiul face parte din fibra noastră, doar că el nu e nici garant al libertății, al demnității ori al viitorului. Singura soluție ar fi anihilarea totală a adversarului. Dacă e posibil, dispariția lui fizică. Și regăsim această atitudine în conflictele interetnice sau interrasiale, în epurările religioase, în înfruntările dintre grupurile de suporteri, în mini-războaiele gangurilor. Acum, într-o nouă prezentare.
Omul e, în grup ori singur, un animal neliniștit. Aproape mereu îl deranjează ceva și are chef de harță, când e în colectivitate – și devine înțelept, precaut și pacifist când cade pe gânduri, în singurătate. Nu cred să existe vreo rezolvare a acestui paradox, însă nu pot să nu mă întreb cum și de ce un oinsm pașnic devine suporter al războiului, un animal social devine antisocial, iar lumea o ia de la începu, cu forțe sporite, cu convingerea că, măcar de data asta, se va găsi soluția finală.
Cum spuneam la început, nu ne încăpem în piele și, dincolo de un pospai de civilizație, dăm aceeași dovadă de cruzime ca în preistorie. S-au schimbat cuvintele, a avansat tehnologia, științele au pătruns marginea universului. Însă noi, oamenii, stăm în buza aceleiași peșteri, ciocnim două cremene și, chiar dacă prăjim vânatul, visăm și salivăm la pulpa fragedă a dușmanului de dincolo de munți.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
